Florence Foster Jenkins – afonă, dar celebră

Titlul comediei cu momente melodramatice „Florence Foster Jenkins” este numele unui personaj celebru din viaţa, mai mult sau mai puţin mondenă, a oraşului  New York. Florence este o bogătaşă, moştenitoare excentrică americană care trăieşte pentru muzică şi îşi doreşte cu ardoare să cânte operă, în ciuda unei voci teribile, despre care însă nimeni nu vorbeşte, din diferite interese, dar mai ales din cel financiar. Astfel, marele Arturo Toscanini, de exemplu, o laudă ca să mai ciupească ceva bani, dar îi e ruşine să se afişeze la recitalurile ei, chiar dacă acestea au loc într-un cerc restrâns, cu grijă selecţionat de soţul ei, Saint Clair Bayfield, excelent interpretat de Hugh Grant. La fel procedează până şi maestrul ei de canto, dar şi conducător al Operei.

Ca să-i păstreze iluzia unei voci minunate, ce pare să o ţină în viaţă pe Florence, bolnavă de 50 de ani de sifilis, soţul ei Saint Clair, un actor diplomat englez resemnat că nu va fi niciodată o adevărată vedetă, face eforturi aproape supraomeneşti. Printre altele mituieşte jurnalişti să scrie elogios despre ea. Soţului îi devine complice pianistul Cosmé McMoon, interpretat cu o mimică foarte expresivă de Simon Helberg, de curând angajat s-o acompanieze pe Florence în vederea unui viitor concert. De altfel, o parte din comicul filmului constă tocmai în modul în care sunt evitate situaţiile ce ar putea să scoată adevărul la iveală. Până la un punct, aştepţi momentul când acest lucru se va petrece, pentru că minciuna nu poate dăinui. Cum însă începi apoi s-o compătimeşti pe această biată femeie, aşteptarea acelui moment devine una oarecum îngrijorată.

Mare parte a comicului stă însă în dialogurile filmului care au mai multe straturi, precum cele din filmele lui Woody Allen: lauda ce ascunde ironie, dublul sens inclus în flatare, replicile aluzive, autocenzura şi folosirea eufemismului. De exemplu, Saint Clair îi spune soţiei Florence: „da, eşti o voce unică”. Sunt trei straturi aici: cel al realităţii faptului că e o voce doar a ei, chiar dacă e una falsă, cel al minciunii pentru că sensul perceput de ea e unul laudativ şi stratul sincerităţii afecţiunii cu care este spusă replica întrucât soţul are autentică dragoste în priviri, chiar dacă are şi o amantă pentru că nu poate avea relaţii sexuale cu nevasta.

Scenariul scris de Nicholas Martin este astfel partea forte a filmului. Foarte bună este şi aducerea sa pe ecran de către regizorul Stephen Frears şi ceilalţi membrii ai echipei care au reconstituit perioada celui de-al doilea Război Mondial, ce constituie fundalul poveştii. Dintre toţi se remarcă însă Meryl Streep, care, având o voce foarte bună, şi-a dorit să cânte operă, aşa că în acest nou rol de compoziţie, Florence Foster Jenkins, se simte în largul său. Vă veţi convinge de aceasta, dacă veţi viziona comedia dramatică, ce rulează cu titlul românesc „Florence” la toate cinematografele de mall. Şi poate nu ar fi rău să căutaţi şi varianta franceză a poveştii intitulată „Marguerite”, realizată anul trecut şi încununată cu mai multe premii, majoritatea primite de interpreta rolului titular, Catherine Frot.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns