Semnificatia zilei de 1 Decembrie

Am inceput sa aud tot felul de pareri, din partea unor oameni cu pretentii de intelectuali, cum ca Ziua Nationala nu ar trebui sa fie 1 Decembrie. Motivatiile sunt diverse, de la unele antinationale, pana la unele puerile, de tipul aceleia ca ar trebui sa alegem o zi din timpul verii, cand este cald si frumos afara.

Pozitii de felul acesta ma fac sa cred ca, desi sarbatorim cu fast 1 Decembrie, tindem sa uitam ce semnificatie profunda are aceasta zi pentru neamul romanesc. E bine sa ne amintim, in fiecare an, in pragul acestei zile ca semnificatia de care este incarcata este aceea a fauririi Statului National Unitar Modern Roman. Aceasta implinire a destinului national a fost posibila in urma participarii Armatei Romane la cel mai mare si mai crancen razboi pe care il cunoscuse lumea pana atunci, Primul Razboi Mondial.

Aceasta reunire a natiunii romane intre granitele ei firesti a venit si ca o implinire a unui deziderat venit de secole in urma. Daca ar fi sa pomenim numai de Mihai Viteazul care, din pacate, pentru scurta vreme reusea sa uneasca Tarile Romane sub sceptrul sau daca e sa ne amintim numai de dezideratele Revolutiei pasoptiste, care includeau la loc de frunte in toate cele trei Tari Romane idealurile nationale, apoi de crearea Statului Modern Roman, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, de dobandirea Independentei de Stat a Romaniei, toate aceste evenimente merg in directia intregirii natiunii romane, in granitele unui stat national.

Cum au reusit insa inaintasii nostri, acum 100 de ani, sa creeze Statul National Unitar Roman, in pofida intereselor marilor puteri?

Romania pana la intrarea in razboi

Inca de la 1866, dupa abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, Regatul Romaniei era condus de catre Regele Carol I de Hohenzollern. Acesta a condus Romania si in Razboiul 1877-1878, in urma caruia a fost castigata cu sange independenta de stat a Romaniei.

Avand in vedere originea germana a Regelui Carol, pentru o perioada indelungata mai inainte de declasarea Primului Razboi Mondial, Romania a fost un aliat al Austro-Ungariei.

In conformitate cu termenii aliantei dintre cele doua state, Romania era obligata sa intre in razboi numai daca aliatul austro-ungar era atacat.

Cand a izbucnit razboiul, in ciuda sentimentelor pro-germane ale Regelui, Romania a considerat ca Austria a fost statul care a declansat lupta şi, prin urmare, Bucureştiul nu era obligat sa se alăture efortului de razboi al aliatului sau.

In cele din urma, Romania s-a alaturat celor care luptau impotriva Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria si Italia). Dar acest lucru s-a intamplat numai dupa ce Romania a negociat cu grija conditiile si momentul intrararii sale in război de partea Aliatilor. Astfel, Bucurestiul cerea recunoasterea drepturilor Romaniei asupra teritoriului Transilvaniei, care fusese incorporat in Regatul Ungariei in 1867.

Antanta (Franta, Imperiul Rus si Imperiul Britanic, Italia si Statele Unite ale Americii) a acceptat conditiile romanilor in vara anului 1916. Daca Romania s-ar fi alaturat efortului aliat de razboi mai devreme, mai inainte de declansarea Ofensivei Brusilov, era foarte posibil ca rusii sa fi reusit sa obtina o mare victorie. Anumiti istorici militari apreciaza ca Rusia a intarziat aprobarea cererilor Romaniei, deoarece se temea ca va fi pusa in discutie si situatia teritoriului smuls din trupul Voievodatului Moldovei in 1812, Basarabia. Istoricul militar britanic John Keegan afirma ca, mai inainte de intrarea in razboi a Romaniei, Aliatii cazusera de acord in secret sa nu-si onoreze dupa razboi angajamentele cu privire la „expansiunea teritoriala” romaneasca.

Guvernul roman a semnat un tratat cu Aliatii pe 17 august 1916, dupa care a declarat razboi Puterilor Centrale pe 27 august in acelasi an. In acel moment, puterea militara a Regatului Romaniei era apreciabila. Armata romana era destul de mare – 500.000 de militari, organizati in 23 divizii.

Din pacate, armata era incadrata cu putini ofiteri profesionisti si era slab pregatita, iar dotarea era insuficienta. In plus, Puterile Centrale anticipau intrarea in razboi a Romaniei de partea Antantei. Astfel, Seful Statului Major German, generalul Erich von Falkenhayn, a apreciat in mod corect ca Romania este atrasa de o alianta cu Antanta si a facut planuri pentru atragerea tarii de partea Puterilor Centrale.

Intrarea Romaniei in razboi, august 1916

Pe 27 august 1916, trei armate romane au trecut la atac, traversand Carpatii Meridionali, dupa care au intrat in Transilvania. Primele atacuri au fost incununate de succes, obligandu-i pe austro-ungari sa se retraga, dar, la mijlocul lui septembrie, germanii au transferat pe frontul transilvanean patru divizii, avansarea romanilor fiind oprita. Rusii au deplasat la randul lor in ajutorul romanilor trei divizii, dar acesti militari nu au fost aprovizionati corespunzator.

Primul contraatac al Puterilor Centrale a fost organizat de generalul August von Mackensen, care a coordonat o armata multinationala formata din trupe germane, bulgare si otomane. Atacul a fost declansat din Bulgaria pe directia nord pe 1 septembrie. Atacul a fost indreptat dinspre pozitiile de pe Dunare spre Constanta. Garnizoana de la Turtucaia, impresurata de trupele bulgaro-germane, s-a predat pe 6 septembrie.

Pe 15 septembrie, Consiliul roman de razboi a hotarat sa suspende ofensiva in Transilvania si sa se concentreze pe distrugerea grupului de armate Mackensen, in schimb.

Planul, cunoscut sub numele de Ofensiva Flamanda, presupunea atacarea fortelor Puterilor Centrale printr-o lovitura de flanc si spate, dupa traversarea Dunarii pe la Flamanda, in timp ce, pe linia principala a frontului, trupele romano-ruse trebuiau sa lanseze o ofensiva spre Cobadin si Kurtbunar.

Pe 1 octombrie, doua divizii romanesti au fortat cursul Dunarii la Flamanda si au creat un cap de pod lat de 14 kilometri si adanc de 4 kilometri. In aceeasi zi, diviziile romano-ruse au declansat ofensiva pe frontul dobrogean, atac care a inregistrat succese limitate.

Esecul incercarii de spargere a frontului germano-bulgar din Dobrogea, combinata cu furtuna puternica din noaptea de 1/2 octombrie, care a avariat puternic podul de pontoane de peste Dunare, l-a facut pe generalul Alexandru Averescu sa anuleze intreaga operatiune. Consecintele acestui esec au fost uriase pentru tot restul campaniei.

Campania romaneasca in Transilvania, august 1916

Generalul rus Andrei Medardovici Zaioncikovski şi trupele sale au sosit in graba pentru a intari frontul aliat romano-rus, in incercarea de oprire a armatei lui Mackensen mai inainte ca acestea sa cucereasca calea ferata Bucuresti – Constanta. Au urmat lupte grele, cu atacuri si contraatacuri viguroase pana pe 21 septembrie.

Comanda trupelor germano-austriece din Transilvania era acum asigurata de generalul Falkenhayn, demis din functia de sef al Statului Major. El a declansat propria ofensiva pe 18 septembrie. Primul atac a fost declansat impotriva Armatei I romana langa orasul Hateg. Atacul a oprit avansarea romanilor. Dupa opt zile, doua divizii de vanatori de munte germani aproape ca au reusit sa taie coloanele romane in mars langa Sibiu, Hermannstadt. Trupele romane au fost nevoite sa se retraga in munti, iar germanii au reusit sa ocupe Pasul Turnu Rosu.

Pe 4 octombrie, Armata a II-a romana a atacat fortele germane la Brasov, Kronstadt, dar a fost respinsa, fiind nevoita sa se retraga. Armata a 4-a, care actiona in nordul tarii s-a retras in conditiile in care armata austriaca exercita o presiune moderata asupra sa, astfel ca, pe 25 octombrie, armata romana se afla cu toate efectivele inapoi in interiorul granitelor nationale.

Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916

In Dobrogea, generalul Mackensen a lansat o noua ofensiva pe 20 octombrie, dupa o luna de pregatiri atente, si trupele amestecate de sub comanda sa au reusit sa le invinga pe cele ruse. Rusii au fost fortati sa se retraga din Constanta spre Delta Dunarii. Armata rusa era nu doar demoralizata, dar si cu proviziile pe sfarsite. Mackensen a ales sa transfere in mare secret o jumate din armata sa langa orasul Sistova (Svistov) din Bulgaria, pregatindu-se sa forteze cursul Dunarii.

Campania din România

Fortele de sub comanda lui Falkenhayn au executat cateva atacuri de proba in trecatorile Carpatilor pentru a testa punctele slabe ale apararii. Dupa cateva saptamani de concentrare ale celor mai bune trupe ale sale, unitatile de elita Alpen Korps, in fata Pasului Vulcan, germanii au atacat pe 10 noiembrie si i-au impins inapoi pe aparatorii romani din munti. Pe 26 noiembrie deja luptele se dadeau in zona de campie. In munti incepusera ninsori puternice si, in scurta vreme, operatiunile militare ar fi trebuit sa inceteze. Armata a 9-a germana a inaintat in celelalte sectoare ale frontului, atacand toate trecatorile Carpatilor Meridionali, romanii fiind fortati sa se retraga constant, in conditiile in care situatia aprovizionarii lor devenea critica.

Pe 23 noiembrie, cele mai bine antrenate trupe de sub comanda lui Mackensen au traversat Dunarea plecand din doua locatii de langa Sistova. Atacul german i-a luat prin surprindere pe romani, frontul apropiindu-se rapid de Bucuresti. Atacul lui Mackensen ameninta sa taie in doua frontul romanesc, iar noul comandant suprem roman, proaspat avansatul general Constantin Prezan, a incercat sa organizeze un contraatac disperat.

Planul era foarte curajos, urmand sa foloseasca intreaga rezerva a armatei romane, dar avea nevoie pentru reusita de cooperarea rusilor pentru oprirea ofensivei lui Mackensen, timp in care armata romana ar fi trebuit sa atace in dreptul jonctiunii dintre trupele lui Mackensen si Falkenhayn. Numai ca armata rusa nu a fost de acord cu planul de lupta si a refuzat sa coopereze.

Operatiunile din Romania, noiembrie 1916 – ianuarie 1917

Pe 1 decembrie, armata romana a atacat totusi. Mackensen a reusit sa transfere forte catre frontul atacat al lui Falkenhayn. Dupa oprirea avantului romanesc, germanii au contraatacat in toate punctele. Guvernul si curtea regala romana s-au retras la Iasi. Bucurestiul a fost ocupat pe 6 decembrie de cavaleria germana. Numai vremea si drumurile proaste au salvat o buna parte a armatei romane de la incercuire sau distrugere. Totusi, peste 150.000 de soldati romani fusesera capturati.

Rusii au fost fortati sa trimita intariri masive pe frontul romanesc pentru a evita o invazie germana in sudul Rusiei. Dupa mai multe lupte de mica amploare, armata germana a fost oprita din avansare la mijlocul lunii ianuarie 1917. Armata romana continua sa lupte, desi cea mai mare parte a teritoriului sau se afla sub ocupatie straina.

Pierderile armatei romane au fost estimate la 300.000 – 400.000 de soldati, morti, raniti, disparuti sau prizonieri. Pierderile cumulate ale germanilor, austriecilor, bulgarilor si otomanilor au fost estimate la aproximativ 60.000 de oameni.

Campania victorioasa a intarit mult moralul trupelor germane si a generalilor lor: Falkenhayn si Mackensen. In cele mai multe cazuri, victoriile fusesera obtinute de diviziile germane, cu un ajutor bulgar in sud. Germanii se dovedisera superiori la toate capitolele: aprovizionare, echipare, pregatire de lupta si capacitate a conducatorilor. Printre tinerii ofiteri din trupele de elita Alpen Korps se afla si viitorul feldmaresal Erwin Rommel.

Luptele au continuat in 1917, Moldova ramanand neocupata datorita stategiei de aparare in triunghi a Armatei a 4-a (cu pierderi minore dupa retragerea mentionata anterior), care a ramas neclintita in apararea Carpatilor Rasariteni, protejand Iasii impotriva atacurilor germane repetate. In mai 1917, armata romana a atacat alaturi de aliatii rusi pentru a sprijini Ofensivei Kerenski. Dupa ce au reusit sa rupă frontul austro-ungar la Marasti, avansarea trupelor ruso-romane a trebuit sa fie oprita, ca urmare a esecului dezastruos al Ofensivei Kerenski. Fortele lui Makensen au contraatacat, dar au fost invinse la Marasesti.

Intre timp, tehnicienii germani au reusit sa repuna in functiune sondele din campurile petroliere din jurul Ploiestiului, iar pana la sfarsitul razboiului au extras peste un milion de tone de titei. De asemenea, germanii au rechizitionat doua milioane de tone de cereale de la taranii romani. Aceste materiale au fost vitale pentru aprovizionarea Germaniei pana la sfarsitul razboiului, in 1918.

In mod clar, Romania a intrat in lupta intr-un moment defavorabil. Se apreciaza in zilele noastre ca, daca ar fi intrat in razboi de partea Antantei in 1914 sau 1915, s-ar fi putut evita cucerirea Serbiei. La inceputul anului 1916, romanii ar fi putut sprijini Ofensiva Brusilov. Cauza principala a intarzierii intrarii in razboi a Romaniei a fost neincrederea cvasigenerala a liderilor politici si militari romani in Rusia.

Generalul Esposito afirma ca liderii militari romani au facut cateva greseli strategice si operationale. Din punct de vedere militar, strategia romana a fost cea mai proasta. Alegand Transilvania ca obiectiv prioritar, armata romana a ignorat total armata bulgara din spatele ei. Cand ofensiva prin munti a esuat, inaltul comandament roman a refuzat sa economiseasca fortele de pe front pentru a permite crearea unei rezerve mobile, cu care amenintarea de mai tarziu a lui Falkenhayn sa fie respinsa. Romanii nu si-au masat nicaieri fortele in mod corespunzator pentru a obtine concentrarea puterii de lupta. (Esposito, Atlas of American Wars, vol 2).

Cand bolsevicii au cucerit puterea in urma Revolutiei din octombrie şi au semnat cu germanii Tratatul de la Brest-Litovsk, Romania a fost lasata complet izolata si incercuita de fortele ostile, neavand alta optiune decat sa iasa la randul ei din razboi si sa accepte conditiile umilitoare ale Pacii de la Bucuresti. Dupa ofensiva incununata cu succes de la Salonic care a avut ca rezultat scoaterea din razboi a Bulgariei, Romania a reintrat in razboi pe 10 noiembrie 1918, cu doar o zi mai inainte ca razboiul sa se incheie in vest.

Pe 9 aprilie 1918, Sfatul Tarii din Basarabia a proclamat unirea cu Romania cu o majoritate zdrobitoare a voturilor. Pe 28 noiembrie, reprezentantii populatiei din Bucovina au votat pentru unirea cu Tara, iar pe 1 decembrie acelasi an, reprezentantii romanilor si sasilor din Transilvania au adoptat o proclamaţia de la Alba Iulia de unire cu Regatul Roman.

Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamatiile de unire in conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declaratia celor 14 puncte ale presedintelui american Thomas Woodrow Wilson.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns