Ne-am dus la… ca să nu… cum altfel…

Am văzut acum câteva zile un film la televizor, era cu… Aoleu, să nu uit să plătesc abonamentul la cablu ca să nu-mi închidă ăștia televizorul… și să nu uit nici de abonamentul la metrou, apropo de metrou, acum vine des, nu ca înainte, când stăteai o oră ca să… și că tot vorbim de oră, mâine mă duc sa dau ceasul la reparat.

Tipul acesta de discurs, în care deschidem foarte multe paranteze și uităm să le mai închidem la loc pentru a reveni la ideea inițială, este extrem de obositor pentru interlocutori. Niciun om, oricât de răbdător ar fi, nu poate urmări prea mult timp o astfel de încâlceală de idei. Cei mai mulți dintre noi avem cu siguranță astfel de derapaje, cauzate în mare măsură de oboseală, grabă și stres. Dar dacă facem un obicei din aceste viraje lingvistice, ne putem trezi la un moment dat că nici măcar singura persoană obligată să asculte până la capăt, adică propria persoană, nu poate rezista la nesfârșit la această tortură.

Dacă ni se întâmplă să uităm repede ideea inițială, cea de la care am pornit, este bine să încercăm să ne gândim, înainte de a deschide gura, la ceea ce vrem de fapt să comunicăm. Ce ne dorim cu adevărat să fim, coloana sonoră a grupului din care facem parte sau unul dintre cei care atunci când vorbesc ceva spun și ceva în același timp?

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns