De la “clasici” citire…

Astăzi, dragi prieteni, o să vă prezint un fragment de text de tip ”clasic”.

”Moș Mitrofan își suflecă ițarul până deasupra genunchilor, apoi se scărpină pe o șală și privi îngândurat prin geamlâcul bojdeucii sale. Dintre toți zorii de zi pe care îi trăise, acesta era zorul cel mai cenușiu. Unde se dusese oare nurul babei sale și de când oare fiece măruntai al său se oțărâse într-atât încât să-l doară în fiece dimineață?”

Nu consider că autorul acestui text are vreun rol deosebit în economia sau în istoria literaturii pentru a fi menționat, dar vom zăbovi puțin asupra textului prezentat. Este un text capcană, genul de construcție literară care, având un iz clasic, ne face să avem încredere în corectitudinea fiecărui cuvânt în parte. Clasicii știu ei ce știu, nu-i așa? Și orice persoană care ne vorbește ”ca din cărți” cunoaște foarte bine limba română, cum altfel?

Ei bine, acest ”clasic” mai are mult de lucrat la textele sale. Poate găsim și un voluntar care să-i spună că substantivele ”ițari”, ”șale”, ”zori”, ”nuri” și ”măruntaie” nu au decât forma de plural. Nu există ”ițar”, ”șală”, ”zor”, ”nur” și ”măruntai”, ca forme de singular pentru aceste substantive.

Cât despre matale, moș Mitrofane… ce să zic? Dacă matale ai geamlâc la bojdeucă apăi… ești tare, moș Mitrofane!!!

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns