„Pe aici nu se trece”, 100 de ani de la cele mai mari fapte de arme din istoria modernă a românilor!

Am tot asteptat, in aceasta perioada, sa aud vorbindu-se public despre implinirea unui veac de la mareata epopee a faptelor de arme romanesti de la Marasti, Marasesti si Oituz. Am tot asteptat ca Presedintele Romaniei, Guvernul Romaniei, Ministerul Apararii, Oficiul National pentru Cultul Eroilor, Parlamentul sa organizeze ceremonii importante dedicate marcarii centenarului acestui moment istoric si inaltator al istoriei moderne romanesti. Se pare, insa, ca intreaga societate romaneasca este in amortire, ca nu ne mai aducem aminte de Eroii nostri, de mortii nostri, care au cazut pe campurile de batalie pentru implinirea visului Romaniei Mari!

Asta in conditiile in care francezii si nemtii s-au adunat la Verdun pentru ca, impreuna fostii beligeranti, sa cinsteasca memoria ostasilor cazuti in marea batalie de acolo. In conditiile in care, pe 30 si 31 iulie, acum cateva zile, intreaga Europa, de la Casele Regale ale Marii Britaniei si Belgiei, pana la conducerea Germaniei si Frantei, s-a adunat pentru a comemora, cu fast, cea de-a treia batalie de la Ypres, cunoscuta si ca batalia de la Passchendaele.

O natie, insa, care isi uita istoria, care isi uita eroii, nu are si nu merita sa aiba un viitor! Dupa cum un om care isi uita inaintasii nu merita sa aiba un viitor! De aceea, m-am hotarat sa scriu cateva randuri, in semn de aducere aminte a eroilor de la Marasti, Marasesti si Oituz, printre care s-a numarat si un transilvanean, venit in Regat si care a luptat si a murit pe campul de bataie pentru Romania Mare, sublocotenentul Ioan Cornut, strabunicul meu.

„PE AICI NU SE TRECE”, deviza născuta pe câmpul de luptă de la Mărăşeşti, a intrat in istorie alaturi de jertfa a peste 27.000 de ostasi români, care au tinut piept atacurilor armatei germane în trei mari bătălii ale Primului Război Mondial, în iulie şi august 1917. „Întru slava eroilor neamului”, a lor, a celor care au strigat „Pe aici nu se trece” si, apoi, s-au jertfit in lupta, aparand cu pretul vietii intrarea in Moldova, au fost ridicate un mare Mausoleu la Mărăşesti, cel mai impunator din ţară, şi altele doua la Mărăşti şi Soveja. Iar povestirile despre marile lor fapte de arme ar trebui sa ramana pentru totdeauna în conştiinţa românilor, sa le fie trecute copiilor, ca o mostenire de mare pret a acestui neam! Poate ca, de aceea, avem, in Bucuresti, denumiri de strazi ca Marasti, Marasesti, avem marea intersectie de la Razoare, avem bulevardele Prezan si Averescu sau

Cum s-a ajuns la bataliile de la Marasti, Marasesti si Oituz? O mica lectie de istorie, menita sa reinprospateze memoria unora si sa ii invete pe altii.

România a intrat in Primul Razboi Mondial, dupa circa doi ani de la izbucnirea acestuia, perioada in care fusese neutra, pe 27 august 1916. Tara noastra a ales sa lupte de partea Antantei, alături de Franţa, Imperiul Britanic şi Imperiul Rus, împotriva Puterilor Centrale, reprezentate de Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman şi Bulgaria. Aceasta alegere a fost facuta de catre politicienii romani, in frunte cu Regele, cu toate ca pe tronul Romaniei se afla un monarh de origine germana, Regele Ferdinand I, cu scopul implinirii idealului national romanesc, acela al unirii Transilvaniei cu vechiul Regat.

Romania dispunea, la intrarea in razboi, de o armata de 500 de mii de militari organizată în 23 de divizii. Armata Romana era incadrata cu puţini ofiţeri profesionişti, dotarea ei era insuficientă şi soldaţii erau slab pregătiţi. La dotarea si pregatirea de razboi a Armatei Romane avea sa incerce sa contribuie Misiunea Militara Franceza, condusa de gejeralul Henry Mathias Berthelot. Astazi, strada pe care se afla sediul Societatii Romane de Radiodifuziune poarta numele generalului francez.

La doar o luna de la începutul războiului, trupele române au fost înfrînte pe frontul din Dobrogea, la Turtucaia, din cauza proastei conduceri a atacului de catre un general care isi comanda trupele de la Clubul Hipic din Bucuresti. Exista, astazi, in Bucuresti, la Cimitirul Bellu, un monument dedicat ostasilor romani cazuti, in 1916, in batalia de la Turtucaia. După încă o luna urma şi eşecul încercării de spargere a frontului germano-bulgar, cu uriaşe consecinţe pentru tot restul campaniei.

Şi pe frontul din Transilvania ofensiva armatei romane a fost oprita, aceasta fiind nevoită să de retragă în interiorul graniţelor naţionale.

Până la sfîrşitul anului 1916, Bucureştiul a fost ocupat de catre armata germana şi, curând, o mare parte a teritoriului României, Vechiul Regat, se afla sub ocupaţia trupelor germane conduse generalii Falkenhayn şi Mackensen, cel supranumit „Spargatorul de Fronturi”. Armata română inregistrase pierderi grele 300 de mii de soldaţi fiind morţi, răniţi, dispăruţi sau prizonieri.

Epopeea bataliilor eroice din 1917!

Data fiind ocuparea de catre inamic a Bucurestiului si a unei insemnate parti a teritoriului national, Guvernul, impreuna cu o parte a populaţiei civile, s-au retras în Moldova care rămăsese neocupată şi pe care Armata Romana o apara, ca pe o ultima reduta, împotriva atacurilor germane.

Printre cei care s-au retras in Moldova, la Iasi, se numara si Eugenia Cornut, impreuna cu cei trei copii Sever, Romulus si micuta Georgeta, nascuta abia in primavara ce trecuse, de Sfantul Gheorghe, pe 23 aprilie 1915. Eugenia Cornut era vranceanca si sotia unui transilvanean, Ioan Cornut, venit in Vechiul Regat si care se inrolase in Armata Romana, ca sa lupte pentru Romania Mare. Numarul mare de refugiati si putinatatea resurselor au facut ca viata in Moldova sa fie foarte grea. Lipsurile de tot felul, mancarea putina si scumpa, lipsa hainelor si a medicamentelor erau realitati de fiecare zi pentru cei care traiau in refugiu, in Moldova. Eugenia Cornut s-a angajat ca mic functionar pentru a reusi sa supravietuiasca si sa isi creasca cei trei copii al caror tata se afla pe front.

Armata germană, comandată de generalul Mackensen, încerca să străpungă frontul româno-rus printr-o puternică ofensivă şi să ocupe Moldova dintre Siret şi Prut.

Conform înţelegerii dintre germani şi austro-ungari, dacă armatele române erau învinse, întreg teritoriul românesc urma să fie anexat de Austro-Ungaria, ducând la dizolvarea României că stat.

Dar, bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, desfăşurate sub coordonarea echipei Marelui Cartier General Român condus de generalul Constantin Prezan, secondat de comandantul Armatei I Române, generalul Constantin Christescu, i-au surprins pe experimentatii comandanti germani, datorita modului în care a fost conceput planul de luptă si a vitejiei cu care au luptat ostasii romani.

Iulie şi august 1917, un adevarat Termophile romanesc: Mărăşti, Mărăşesti şi Oituz!

Pe data de 22 iulie 1917, de pe înălţimile ce dominau Mărăştiul, a început atacul Armatei Române asuprta trupelor germane. Obiectivul era acela de a încercui şi distruge Armata a 9-a germana, printr-o ofensivă în zona bazinului Soveja şi încă un atac în direcţia Siretului inferior, la Nămoloasa, operaţiune la care însă s-a renunţat.

Opt ore de bombardamente au creat 12 breşe în gardurile de sârmă ghimpată. La adăpostul întunericului şi mascaţi de relief, în dimineaţă zilei de 24 iulie, infanteristii români au început asaltul cu lupte la baionetă, reusind sa impinga inapoi linia frontului forţelor germane.

Până la 1 august, frontul a fost spart pe o lungime de 35 de kilometri, avansindu-se circa 28 de kilometri, in adancime. Au fost eliberate vreo 30 de localităţi şi un teritoriu de aproximativ 500 de km pătraţi.

Aceasta a fost cea mai de succes operaţiune militară a Antantei din 1917, victoria de la Mărăşti contribuind enorm la ridicarea moralului soldaţilor. Insa, cele 10 zile de lupte crîncene au insemnat pierderea a1469 şi ranirea a încă 3052 de ostasi ai Armatei a II-a Române. Inamicul a suferit pierderi încă şi mai grele. În urma înfrângerii suferite la Mărăşti, generalul german Mackensen a decis un atac pe direcţia Mărăşeşti-Adjud, dat de Armata a 9-a Germană, în timp ce Armata 1 Austro-Ungară urma să atace înspre Oituz.

Pe 6 august 1917 începea, la Mărăşeşti, cea mai importantă bătălie a Armatei Române din timpul Primului Război Mondial.

Operaţiunea complexă, de apărare şi menţinere a liniei frontului, punctată de 61 de atacuri contraofensive din partea românilor, s-a desfăşurat în condiţiile în care armata rusă, în plină disoluţie revoluţionară, îşi părăsea poziţiile.

Germanii şi austro-ungarii plasaseră lângă Mărăşeşti 12 divizii si peste 1100 tunuri. Pe 6 august a început atacul printr-un baraj al artileriei germane asupra luncii Siretului, apărată de ruşii care începuseră să se retragă din faţa trupelor inamice. Pozitiile rusilor care fugeau din fata inamicului au fost preluate, însă, de catre soldaţii români din Diviziiile 5 şi 9 Infanterie, în timp ce alte două regimente au oprit ofensivele pe direcţia Moara Albă- Furceni. Rezistanta ostaşilor românilor a fost eroica, în decursul celor 14 zile de lupte de la Mărăşeşti, continuate apoi şi la Varniţa şi Muncelu. Au cazut pe campul de lupta 480 de ofiţeri şi 21.000 de soldaţi români, dar eroicele lor fapte de arme au intrat în istorie.

Concomotent cu batalia de la Marasesti, s-au dat lupte grele pe vaile Casinului, Slanicului si Oituzului, pentru a opri ofensiva germano – austro-ungara, ce urmarea patrunderea in Moleova si nimicirea Armatei Romane. Ofensiva de la Oituz a fost incredintata trupelelor Armatei a9-a Germane, conduse de generalul Friedrich von Gerock, iar disproporţia de forţe era destul de mare, în defavoarea românilor, care trebuiau sa acopere şi breşa lăsată prin plecarea corpului de armata rus.

Animaţi de deviza, „Pe aici nu se trece!”, lansată de generalul Eremia Grigorescu, care a condus personal operaţiunile, ostaşii români au rezistat cu eroism în faţă diviziilor inamice, începând din 8 august şi până la 22 august. Pierderile Armatei a II-a în bătălia de la Oituz au fost însemnate, 1 800 morţi, 4 850 de răniţi şi 1 570 de dispăruţi. Sublocotenntul Ioan Cornut, de origine transilvaneana a cazut in luptele de la Oituz, in timp ce apara eroic pozitia subunitatii sale. El venise in Vechiul Regat cu doar cativa ani inainte de izbucnirea razboiului. Era absolvent de inalte studii economice, la Viena. In 1916, cand Romania a intrat in razboi, Ioan Cornut s-a inrolat in Armata Romana, ca sa lupte alaturi de „frati” pentru Romania Mare. Daca ar fi facut uz de cetatenia sa austro-ungara, ar fi fost crutat de razboi, ca absolvent de inalte studii superioare. Ioan Cornut si-a gasit locul, alaturi de camarazii sai, in Mausoleul de la Marasesti, iar cei doi fii ai sai, Sever si Romulus, au devenit ofiteri ai Armatei Romane. Ei si-au facut datoria si si-au jertfit vietile pentru Romania, pe Frontul de Est, in timoul Celuinde-al Doilea Razboi Mondial

Pe 8 septembrie 1917, când au încetat operaţiunile militare, Armata Româna pierduse în total 27.000 de ostasi, ofiteri, subofiteri si soldati, iar Germania în jur de 47.000. In întreaga perioada a participarii sale la Primul Razboi Mondial impotriva Puterile Centrale, România a pierdut însă 250.000 de ofiteri, subofiteri si soldati şi 430.000 de civili, aproape 10% din populaţia ţării. Nu a existat nici kacar o familie romaneasca ce sa nu fi dat o jertfa pe campurile de batalie ale Razboiului de Reintregire.

Cativa dintre Eroii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz !

Generalul de corp de armată Constantin Christescu,

Constaunul dintre principalii creatori ai planurilor de campanie din 1916 şi 1917, şi la solicitarea Serbiei şi a planul de campanie împotriva armatei bulgare, a fost schimbat, poate pe nedrept, de la conducerea Armatei I, cu doar câteva zile înainte de declanşarea marii bătălii de la Mărăşeşti, fiind însă înlocuit cu om de aceeaşi valoare, generalul erou Eremia Grigorescu.

Numele său nu a fost uitat, este recunoscut ca unul dintre marii comandanţi ai armatei şi creator al Scolii de Stat Major din România. Mormântul său se afla la cimitirul Bellu din Bucureşti, iar în 2013, la 90 de ani de la trecerea sa la Domnul, a fost comemorat printr-o mare ceremonie militara.

Generalul erou Eremia Grigorescu, care se distinsese în fruntea Diviziei 15 Infanterie, supraumită şi „Divizia de Fier”, atât în luptele de apărare din Dobrogea în 1916, cât şi pe frontul din Carpaţi, în trecătoarea Oituz şi la Mărăşeşti, a primit comandă Armatei I la 30 iulie 1917, în condiţii excepţional de grele şi de mare răspundere după cum chiar el insusi afirma. Generalus Grigorescu şi-a mobilizat ofiterii, subofiterii si soldaţii cu îndemnul :„izbânda nu se obţine sigur decât atacând cu hotărârea de a face orice sacrificiu”. El si-a dobândit supranumele de onoare de „Eroul de la Mărăşeşti”.

La terminarea războiului a fost avansat la gradul de general de corp de armata, iar la 11 noiembrie 1918 când în aula Universităţii din Iaşi i-a fost înmânată o sabie pe care erau înscrise numele glorioase: Oituz, Panciu şi Mărăşeşti, mulţumind, generalul Grigorescu a spus: „Nu am făcut de cât să execut un ordin. Mi s-a ordonat să nu las inamicul să treacă şi l-am oprit.”

Generalul Grigorescu a primit nenumărate distincţii militare româneşti şi străine, dar şi aprecieri elogioase din partea regelui Ferdinand I, ale Ţarului Nicolae al II-lea sau ale unor personalităţi politice şi militare ale epocii. A fost numit apoi ministru de război în guvernul condus de Constantin Coandă şi, deşi a ocupat postul numai o luna, a adus îmbunătăţiri în organizarea armate şi s-a ocupat de s-a ocupat de refacerea instalaţiilor petrolifere şi a altor obiective distruse de inamic. S-a stins din viaţă la 20 iulie 1919 şi a fost înmormântat, la dorinţa lui, la Mărăşeşti, în mijlocul soldaţilor care s-au jertfit în bătăliile din aceste locuri.

De strălucitele bătălii de la Mărăşti şi Oituz îşi leagă numele şi generalul Alexandru Averescu, conducătorul Armatei a II-a. S-a remarcat printr-un spirit ingenios şi plin de iniţiativa, iar operaţiunea din Munţii Vrancei a reprezentat un model de artă militară.

Pentru meritele pe câmpul de lupta a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, iar pe 14 iunie 1930 regele Carol al II-lea i-a conferit demnitatea onorifică de mareşal.

Căpitanul Grigore Ignat din Regimentul 51/52 infanterie primise ordin să ocupe, în zona Mărăşeşti – La Răzoare, poziţiile slăbite şi să reziste până va primi întăriri. Şi a rezistat cu îndârjire împreună cu soldaţii săi sub focul artileriei germane, subbtirul artileriei si mitralierelor germane, ordonând ca şi morţii să fie puşi în poziţie de tragere. În bătălia de la Răzoare-Mărăşeşti din 6 august 1917 toţi cei 180 de ostaşi au căzut eroic, la fel şi căpitanul Ignat, găsit mort sub cadavre inamice, într-un transeu, cu mitraliera în braţe.

Jertfa căpitanul Ignat şi a companiei sale a oferit un răgaz armatei române, care a contraatacat şi recucerit teritoriul pierdut. Post-mortem a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul şi înmormântat în Mausoleul de la Mărăşeşti.

Sublocotenentul Teodor Grigoriu, din compania de mitraliori condusă de căpitanul Ignat, grav rănit la cap, dar declarat mort pe câmpul de lupta, a fost recuperat de nemţi, operat la Focşani şi trimis în lagărul de prizonieri din insula Strahlsund.

De fapt, eroicele batalii de la Marasti, Marasesti si Oituz, unnadevarat Termophile romanesc, de la care se implinesc, anul acesta 100 de ani, sunt faptele de arme e zeci de mii de soldati, subofiteri si ofiteri romani. Dintre ei, peste 27 de mii au pecetluit victoriile cu vietile lor. Fiecare dintre ei a avut o poveste proprie, a avut o familie pe care a lasat-o in urma, asa cum cerea cantecul de razboi:”Saruta-ti, copile, parintii si fratii/ Si hai sa mergem la razboi”! Tuturor acestor Eroi ar trebui sa ne inchinam gandul pios de aducere aminte si recunostinta, astazi si in toate zilele ce vor urma. Caci o natie care isi uita istoria si eroii nu are nici un viitor.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns