La pazza gioia / Nebune de fericire – nebunia de a trăi fiecare zi la maxim

„La pazza gioia” este mai mult o dramă decât o comedie, cu tot finalul ei fericit, dar care te pune pe gânduri. Aşa cum la vin, gustul final este cel care defineşte dacă acesta este demisec sau demidulce. Realizat de Paolo Virzì, filmul acesta prezentat la Cannes şi distins cu premiul publicului la Festivalul de la Valladolid, ne istoriseşte povestea a două femei care nu prea au nimic în comun şi se apropie una de cealaltă într-un loc mai puţin obişnuit: ca paciente la o clinică de psihiatrie progresivă, din Toscana. Aşa că au, totuşi, ceva în comun: dependenţa de unele medicamente şi dorinţa de a fi fericite. Dar cine nu-şi doreşte asta?

Valeria Bruni Tedeschi se dovedeşte, din nou, o foarte bună actriţă interpretând-o pe una dintre ele, Beatrice, care afirmă despre sine că e contesă miliardară şi că are la picioarele ei lideri globali. Chiar Villa Biondi, în care este pacientă, ar fi proprietatea sa pe care a donat-o ca să funcţioneze ca sanatoriu. Cert este că Beatrice are o imaginaţie bogată şi vorbeşte mai tot timpul, lucru deranjant pentru o parte din personalul şi pacientele clinicii, dar care-i este de folos când reuşeşte, de exemplu, să păcălească un director de bancă să-i dea câteva mii de euro. Nu reuşeşte însă să înşele vigilenţa patronului unui restaurant de lux, din care se vede obligată să fugă, fără să plătească.

Foarte bună este şi actriţa Micaela Ramazzotti în rolul celeilalte femei, Donatella, o tânără cu multe tatuaje, fragilă şi introvertită, prizonieră a propriului secret. Din starea ei de depresie şi din izolarea în care se retrage mereu nu reuşeşte s-o scoată deplin nici Beatrice, cu toată verva sa. Însă reuşesc amândouă, mai mult accidental decât premeditat, să evadeze în lumea „normală”, pe care o descoperim cu toate ale ei: cu oameni buni şi altruişti, dar şi cu cei mai răi, egocentrici, gata să-i împingă până şi pe cei apropiaţi la gesturi disperate. Cum sunt, de exemplu, părinţii Donatellei, chiar dacă ea şi-a făcut aproape un idol din quasi-necunoscutul său tată, muzician obscur.

Pe parcursul escapadei celor două femei, aflăm trecutul fiecăreia dintre ele, pe măsură ce acestea intră în contact cu personaje din viaţa lor: amantul sau fostul soţ şi actuala sa familie în cazul lui Beatrice, ori părinţii, copilul şi părinţii adoptivi ai acestuia în cazul Donatellei. În jurul celor două femei roiesc multe personaje secundare sau chiar episodice, toate puse acolo cu sens de către cineastul Paolo Virzì şi toate foarte bine interpretate de actorii din distribuţie. Aşa cum muzica din coloana sonoră este foarte bine folosită, uneori ca un comentariu uşor ironic la ceea ce se petrece pe ecran. Deci, aveţi toate motivele să vizionaţi dramedia „La pazza gioia” ce rulează la multe cinematografe din Bucureşti, cu puţin inspiratul titlu românesc: „Nebune de fericire”.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns