O sută de mii de regate și un sindicat

Sursa foto: semnebune.ro

Cele o sută de mii de regate”, cartea lui N. K. Jemisin, poate că nu are forță pentru toate regatele, dar pot confirma că sunt câteva pe care le conturează foarte bine.

Cred că atunci când recomanzi o carte cuiva, faci această recomandare pentru întreaga carte. Yeine și zeii enefadehi (inferiori – printr-o comparație răutăcioasă – zeilor lui Neil Gaiman, dar clădiți totuși din litere bine rânduite) nu pot fi desprinși din roman fără a-l dezintegra, astfel că va trebui, pentru a-i accepta în biblioteca voastră mentală, să citiți totul. Eu aș fi scos, pentru păstrare, doar paginile în care ei apar.

Poate că Yeine este varianta literară a autoarei, cea ascunsă sub un pseudonim atât de impersonal. Toate celelalte personaje sunt în slujba ei, știi acest lucru din primele pagini, îl afli pe parcurs și îți este confirmat în final. Yeine este unică și alături de cititor. Ceilalți – oameni, zei, interioare și structuri etajate – sunt sub sau supradimensionate, exagerări cred voite ale autoarei pentru a-i da lui Yeine și mai multă putere, de care nu știu sigur dacă avea nevoie. E un personaj clădit aproape doar din comparații sugerate, dar dacă acceptăm că în afară de Tolkien, George Martin sau Robin Hobb mai sunt și alte persoane care au dreptul să scrie fantasy, atunci “Cele o sută de mii de regate” au dreptul la rândul lor să mai adauge un regat, chiar dacă mai mic, în această lume.

Sindicatul poliștilor Idiș” este o carte din care, la fel ca în cea precedentă, aș scoate cu o foarfecă și aș păstra doar rândurile în care este prezent detectivul Landsman. Restul e umplutură, chiar dacă într-o formă literară care poate lua o bursă consistentă la Facultatea de Filologie.

De Landsman, ziceam. Nu am mai întâlnit unul ca el, deși mulți ani m-am învârtit (la propriu, în cerc) doar printre cititorii de romane polițiște, căutând mereu acel detectiv atipic care să nu fie ferit cu grijă de pericole exagerate. Dacă în “Cele o sută de mii de regate” toate personajele îi folosesc lui Yeine, aici îl descoperim pe Landsman, cel care strică “prostul mers al treburilor” (adică toate celelalte personaje plus cartea însăși), “alterându-l” într-un mers bun.

Landsman nu are norocul și nici tihna de a strânge într-o cameră toți suspecții, pentru a-l selecta pe vinovat la final de roman. De fapt, Landsman nu are deloc noroc, indiferent de forma pe care ar putea acest noroc să o ia. Bătut, înjurat, împușcat “from time to time”, omul nostru este un melanj între un Philip Marlowe întors pe dos ca un ciorap și o pungă cu resturi lăsate de câteva clone ale lui Woody Allen pe care laboratorul le-a ratat complet. Singura părticică de noroc este de cealaltă parte a cărții, în grădina cititorului, cel care are de fapt chiar baftă să întâlnească un astfel de personaj încântător.

Notele acordate romanelor: 8,3 respectiv 8

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns