Rețeta fericirii

Dacă am avea minima răbdare să ne uităm în jurul nostru dincolo de revelațiile și declarațiile «explozive»  care alimentează breaking news-urile presei naționale, am avea surpriza să constatăm că tot eșafodajul de valori, temeri, slugărnicii și prejudecăți pe care ne-am construit politica de supraviețuire națională după 1990 este pe cale să se schimbe din temelii.

Rusia, inamicul numarul 1 (sau rațiunea de a exista?) al NATO vinde sisteme de rachete antiaeriene perfecționate în valoare de 2,5 miliarde de dolari Turciei, țară pe care Alianța s-a obișnuit prea mult să o considere drept principalul actor al politicii de containment de pe flancul Sudic.

Faptul că rachetele S 400, proiectate să distrugă avioane, rachete de croazieră şi rachete balistice, dar care pot fi, de asemenea, utilizate pentru obiective aflate la sol, având o rază de acțiune de 400 de kilometri şi la o altitudine de până la 30 de kilometri, sunt incompatibile cu armamentul NATO nu l-a jenat absolut deloc pe Recep Tayip Erdogan, doritor să demonstreze că a ajuns în poziția de face ceea ce dorește, oricând dorește.

Ba mai mult, tot Erdogan semnează cu Vladimir Putin (nomina odiosa) și un contract prin care Rosatom va construi prima centrală nucleară din Turcia, o investiție de vre-o 20 de miliarde de dolari.

Între timp Donald Trump anunță că Statele Unite își incheie intervenția în Siria, pentru că Statul Islamic a fost invins, victorie confirmata cu mândrie și la Paris.

Ar fi putut fi o explicație magulitoare pentru amorul propriu european și american dacă nu apărea știrea că Erdogan, Putin și președintele iranian Hassan Rohani s-au întâlnit tocmai ca să stabileasca ei singuri, în trei, viitorul Siriei, fără amestecul nimănui altcuiva.

E adevarat că Emmanuel Macron a încercat să demonstreze că Franța mai are, totuși, un cuvânt de spus într-o țară și o regiune în care până în 1945 era instalată mai mult decat solid și s-a oferit să medieze între Turcia și opoziția kurdă siriană pe care Turcia tocmai vrea să o distrugă.

Jalnică tentativă, pentru că Macron a primit de la Erdogan nu un refuz diplomatic ci o veritabilă palmă diplomatică năucitoare pentru un actor internațional care are, totuși, orgoliul de a face parte din elita posesorilor de  armament nuclear.

Acestea fiind zise, nimeni nu-și face iluzia că atitudinea sfidătoare a Ankarei ar putea fi sancționată în vre-un fel de cei contrariați. Pe culoarele cartierului general de la Mons și pe cele al instituțiilor de la Bruxelles teama că Turcia ar putea să devină într-adevăr prietenă cu Rusia și teama că robinetul cu imigranți ar putea fi din nou larg deschis sunt prea mari pentru ca Erdogan să se simtă în vre-un fel neliniștit.

Mai aproape de noi, încă ne-refacută după șocul alegerilor parlamentare din Italia, Uniunea Europeană a mai primit o lovitură, chiar mai dură, în urma alegerilor parlamentare din Ungaria.

Tot orgoliul Bruxelles-ului de unic dirijor, producător, regizor și scenarist al scenei continentale s-a fisurat în fața victoriei categorice a partidului lui Victor Orban pe care degeaba Jean Claude Juncker a încercat să-l ironizeze cu celebra expresie «Ce mai faci dictatorule ?».

Fie că ne place, fie că nu, ungurii au preferat o forță politică pe care Bruxelles-ul a diabolizat-o intens, dar, așa cum  se vede, inutil. Diabolizare care a mers până la a cere în mod expres României ca nu cumva să se alature Grupului de la Vișegrad ca să nu facă parte din «băieții răi» puși pe lista neagră a Europei.

România, evident, s-a supus ordinelor, iar rezultatul este că Bucureștiul este cel care a rămas pe lista neagră în timp ce Ungaria atrage investitori care, dupa câte se vede, nu se sinchisesc câtuși de puțin nici de nivelul de democrație, nici de cel de corupție. Iar ungurii călătoresc bine-merci într-un Spațiu Schenghen din care, după aprecierea Bruxelles-ului, românii nu sunt încă demni să facă parte.

La fel ca în cazul Turciei, nimeni nu-și face iluzia că Budapesta ar putea avea vre-un motiv de neliniște dacă își continuă politica actuală. Partidul Popular European, care controlează și Parlamentul comunitar, prin Antonio Tajani și Consiliul European, prin Donald Tusk, și Comisia, prin Jean Claude Juncker, are nevoie vitală de voturile europarlamentarillor lui Orban ca să nu piardă puterea în fața Socialiștilor Europeni.

Așa că PPE, care dă românilor lecții severe de democrație și anti-corupție, va accepta verdictul urnelor din 8 august, verdict care a întărit poziția euro-sceptică a întregului Grupul de la Vișegrad, după cum recunoaște toată lumea.

Dar toate aceste lucruri nu trebuie să ne tulbure: putem fi siguri că România, fidelă ei însăși, va continua să caute o Înaltă Poartă pe lângă care să-și găsească fericirea.

 

 

 

 

 

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns