Părintele e stresat pentru că e firesc să fie stresat. Ideea este cum să facem astfel încât presiunea și neliniștea pe care le resimte ca părinte să nu creeze un stres suplimentar copilului.
Cel mai important este ca părintele să-i transmită copilului care are încredere în el. A avea încredere în copil înseamnă să îi transmiți nu doar prin cuvinte, ci prin acțiunile tale.
Cu cât presiunea pe care noi o punem pe un copil e mai mare, cu atât rezistența lui va fi mai mare.
În apropierea unui examen, un copil ar trebui să fie preocupat de ceea ce urmează să se întâmple, dar nu atât de stresat sau nu atât de copleșit de importanța momentului.
Haideți să găsim împreună rezolvări simple la probleme complicate…din familie.
Invitat: Amada Bălțățeanu, trainer Success Academy
Realizator: Flavia Voinea
„Sunt Flavia Voinea, mă bucur să fim împreună în ceea ce aș vrea să fie un podcast din care să învățăm împreună eu, în calitate de adult părinte, locuitor al Capitalei, de ce nu?, și voi, cei care ne ascultați, în special din postura de părinți. În fiecare episod al podcasului nostru o vom avea alături pe Amada Bălțățeanu, care este trainer, profiler, un experimentat al lucrului cu copiii și cu adulții.
– Bine ai venit!
– Bine te-am găsit!
– M-am gândit să facem un podcast cu numele ”Cum să…?” pentru că după aceste două cuvinte aș vrea să punem o continuare printr-o întrebare: Cum să mă port cu al meu copil? Cum să dialoghez mai bine cu cei de la lucru? Cum să…?
– Cum să…?
– Știu că e întrebarea deschisă, cu foarte multe variante de răspuns, dar pe de altă parte mă gândesc că oamenii ar putea să învețe ceva, să rămână cu o idee. Și atunci îmi permit să întreb ceva legat din experiența personală, pentru că am un băiat care stă în pragul unui examen și nu știu cine este mai stresat de examenul ăsta: el sau eu.
– Tu!
– Ok!! Și rugămintea mea este așa: să încercăm să găsim un răspuns la întrebarea: cum să se calmeze un părinte al cărui copil stă să dea un examen?
– Să știi că în primul rând nu ești singurul părinte în poziția asta.
– Mulțumesc, mă simt mai bine!
– Noi în academie, când lucrăm cu tineri, fiind tineri de diverse vârste, mulți sunt clasa a 8-a și atunci stăm de vorbă și cu părinții. Părinții sunt stresați, copiii nu prea! Îți recunosc, părinții sunt stresați pentru că își doresc foarte mult ca ei să ajungă într-un liceu bun, ca apoi să aibă parte de un viitor cât mai așezat și mai frumos pentru ei.
Copiii, în schimb, au senzația că au foarte mult timp la dispoziție și deci… ce atâta grabă? Acum, părintele e stresat pentru că e firesc să fie stresat. Ideea este cum să facem astfel încât poate presiunea, neliniștea pe care noi le simțim ca și părinți să nu creeze un stres suplimentar.
– Asta ar fi întrebarea! Cât de mult rău îi fac propriului copil dacă sunt stresată? Și arăt asta!
– Imaginează-ți că ei au o presiune pe care o resimt, dar nu o resimt atunci când încep ei clasa opta. Din toată experiența mea cu tineri, aș spune că ei încep să simtă ușor presiunea undeva din ianuarie. După simulări, încep s-o simtă mai din plin. Asta pentru că de multe ori rezultatul la simulări nu confirmă ceea ce cred ei despre ei și încep să resimtă și ei presiunea. Dar este o presiune care vine din școală, prin profesori. Este o presiune care vine din mediul înconjurător, este o presiune care vine de la părinți și la un moment dat este și o presiune care încep să o pună chiar ei pe ei. Și atunci când părintele este din ce în ce mai stresat, pentru că ne apropiem ușor ușor de luna iunie… acolo trebuie să avem noi mare grijă, ca părinți, ce facem. Cel mai important este ca părintele să-i transmită totuși copilului care are încredere în el. Și apoi te întrebi cum să fac asta? Pentru că îl văd că e relaxat, îl văd că stă pe telefon, îl văd că s-ar juca pe calculator, îl văd că ar ieși cu prietenii, dar nu-l văd să facă teme sau să lucreze în plus puțin mai mult decât poate primește la o pregătire, la meditație.
– Exact.
– Ideea este, că în principiu, e foarte simplu! Cu cât presiunea pe care noi o punem pe un copil e mai mare, cu atât rezistența lui va fi mai mare. Și atunci noi știm cumva că trebuie ca ei să se pregătească, dar important e cum le transmitem asta. A avea încredere în copil înseamnă să îi transmiți nu doar prin cuvinte, ci prin acțiunile tale. Pentru că e foarte ușor să-i spui ”am încredere în tine, știu că o să fie bine”, dar apoi, prin toate acțiunile tale să-i arăți de fapt că n-ai încredere în el, spunându-i ”Ai făcut? Ia arată-mi cum stai acolo. M-a sunat de la școală, uite ce feedback am de la diriginte”. Toate lucrurile astea cumva își pun amprenta pe modul în care noi le transmitem presiunea copiilor, încrederea, de fapt.
Ar trebui să fixăm cu ei niște obiective și să spunem ”uite ce ne propunem noi pentru luna asta. Hai să vedem ce faci tu și unde ai nevoie de ajutorul meu”. Sau, dacă vorbim despre termen mai scurt, hai să vedem ce-ți propui pentru săptămâna asta vizavi de evoluția ta pentru examen, iar eu să fiu acolo, omul care să intervină când îmi cere ajutorul. Și apoi la deadline-ul pe care l-am stabilit că e vorba de o săptămână, de două săptămâni sau o lună… să stăm împreună, să vedem ce s-a întâmplat, ce a fost bine, ce a funcționat, unde s-a blocat. S-ar putea ca o lună să fie un termen prea mare acum înainte de examen. Să nu-ți permiți asta și atunci putem să alegem un termen mai scurt în timpul ăsta, doar să-i mai dai din timp în timp mesaje: ”Dacă ai nevoie de mine, sunt aici. Zi-mi și intervin!”
– Voiam să te întreb cum îi dai mesajul ”Sunt aici dacă ai nevoie de mine. Nu uita să îmi ceri ceva dacă simți nevoia” versus ”Sigur ai făcut ce trebuie? Ți-ai făcut temele? Ți-ai atins obiectivul de azi?” Eventual și pe un tonul un pic mai ridicat…
– Asta ține foarte mult de noi! Ei au fost mici, iar noi, ca părinți, am fost…. O să sune ciudat… dar am avut un management directiv: Ai făcut? Du-te? Ia! Adu! și așa mai departe. Noi dăm comenzi și ei execută comenzi. Doar că ei cresc… Și la vârsta asta, când dau examen, au deja 14 ani sau sunt în jurul vârstei de 14 ani, ei nu mai sunt receptivi la comenzi și atunci trebuie să trecem noi, ca părinți,… Dacă tot am vorbit despre management…trebuie să trecem la un management partenerial! Și asta înseamnă: ”Hai să vedem împreună! Hai să vedem… Uite cum mă gândesc eu, hai să vedem cum te gândești tu și hai să decidem împreună ce avem de făcut în perioada pe care o stabilim.” În forma asta, îi înzestrezi cu încredere. E încrederea de care ți-am zis, au nevoie să o simtă prin tot ceea ce facem în relație cu ei. Nu facem asta? O să fie stresul mare, iar reacția o să fie doar ”De ce n-ai făcut? De ce n-ai făcut??? Am vorbit că trebuie să faci!” Și ești din ce în ce mai supărat și el din ce în ce mai rezervat sau este în opoziție cu tine, se ceartă cu tine… dar oricum ar fi, rezultatul nu-i acolo unde ne-am dori noi ca părinți.
– Mi se pare că, în perioada aceasta, cearta unui adolescent care trece și prin schimbările vârstei și prin stresul examenului, cu părintele este ceva la ordinea zilei. Da, în sensul cel mai rău al cuvântului, pentru că nu mai recunoști copilul de acum jumătate de an… parcă nu mai e al tău. În sensul că parcă nu acela era copilul tău.
– Și peste jumătate de an de acum o să ai o senzație mult mai puternică decât o ai acum.
– Dar în aceeași direcție.
– Da, în aceeași direcție. Și atunci tu trebuie să te întrebi ”Ce pot să fac diferit astăzi, ca să nu ajung totuși peste jumătate de an să fie un pic mai mult decât simt acum?”. Distanța sau distanțarea între tineri și părinți apar exact la vârsta asta.
Înseamnă că, înainte de toate, și părintele trebuie să învețe. Să învețe să se comporte, să învețe să dialogheze, să învețe să se rețină. Și că e nevoie, realmente, să învețe să acționeze și să se comporte conștient. Pentru că ce face părintele… și nu doar părinte, ce facem noi în general, indiferent de rolul pe care îl avem, este sancționăm foarte mult instinctual și cum suntem obișnuiți. Asta nu înseamnă că modul nostru instinctual practicat până acum este cel mai bun într-o anumită situație. Nu e deloc simplu switch-ul ăsta de la un automatism spre un comportament conștient. Adică… să mă gândesc un pic ce vreau să fac, ce vreau să spun, ce rezultat are ce spun și să aleg din toate opțiunile pe care le am pe aceea care poate să aducă cel mai bun rezultat astăzi cu copilul meu.
– Și nu e simplu!
– Nu, n-are cum să fie, pentru că părintele vine și cu o experiență, din ceea ce a fost când el era copil. Și alții erau părinți, au văzut ceva, au învățat din experiența altora, din trăirile altora.
– Dacă la mine a funcționat un lucru pe vremea când eu eram copil, înseamnă că eu așa trebuie să fiu ca părinte, cum au fost părinții mei cu mine. Dacă schimb ceva, poate greșesc!
– Toți tinerii de acum sunt totuși norocoși că au niște părinți care sunt preocupați să facă poate lucrurile mai bine decât le-au resimțit ei când erau ei copii. Și asta e o preocupare bună. Ideea este să simți când e bine să rămâi ferm, când e bine să fii prieten, când e bine să stai chiar în rolul de mamă sau în rolul de tată, astfel încât să existe niște limite. Dacă lucrurile astea nu sunt foarte bine definite, ele se amestecă la un moment dat, iar copilul e un negociator născut și va căuta să își ia cât mai mult din tot ce se poate și lucrurile pot să scape de sub control.
În apropierea unui examen, un copil ar trebui să fie preocupat de ceea ce urmează să se întâmple, dar nu atât de stresat sau nu atât de copleșit de importanța momentului. Există și riscul ca el să fie prea relaxat. Cum îl mobilizăm? Cum îi explicăm, totuși, că ceea ce se întâmplă este un o etapă, dar nu e un capăt de țară, dar este o etapă care poate influența următorii câțiva ani.
Unii pot să fie foarte relaxați, dar dacă sunt relaxați în prag de examen, ceva am făcut greșit. Da… ceva s-a întâmplat și am lăsat lucrurile să curgă astfel încât ei să ajungă în punctul în care sunt prea relaxați.
Ce nu funcționează este să-i tot explici copilului, repetitiv, aceleași lucruri. Cortexul nostru prefrontal, care este responsabil de gradul de maturitate, își atinge forma maximă la peste 21 de ani, ceea ce înseamnă că acolo poți să vorbești despre o internalizare bună a unor lucruri pe care să le simți și să fii capabil, în baza lor, să faci niște schimbări.
Până atunci sunt niște discuții. Tu îmi spui mie niște lucruri și eu le aud și sunt de acord cu ele, dar totuși nu fac lucrurile pe care noi le vorbim că sunt bine de făcut.
Și aici cumva părinții și pierd răbdarea pentru că părinții zic: ”Dar i-am spus o dată, de două, de 10 ori.” Și el mi-a zis că da, face și uite, n-a făcut. Păi cât să mai rezist sau cum să mai fiu eu bine cu răbdarea? Realitatea este că fiecare om poate fi motivat, dar fiecare om este motivat de altceva și rolul nostru să fim atât de aproape de oamenii din jur și să ne străduim să-i înțelegem, ca să ne dăm seama ce anume îl motivează pe omul din fața noastră, ce anume-l motivează pe copilul nostru.
– Punctual, pe el!
– Punctual, pe el. Pentru că sunt lucruri care îi plac foarte mult și cu care rezonează și sunt lucruri care nu-i plac și sunt altele care lasă indiferent. Dacă tu cauți să-l motivezi pe zona de indiferență, evident n-ai câștigat nimic. N-ai câștigat nimic și acolo doar pierdem timpul.
Apoi te întrebi ce-i place cu adevărat. Sunt multe momente când avem feedback pentru tinerii de la academie, vorbim cu părinții și ei zic că nu-și mai înțeleg copiii, că nu mai știu despre ei mare lucru, parcă tot ce-i propun îi e nepotrivit și nu vrea și nu-i place, drept urmare nu face. Ei au diferite dorințe. Unii dintre ei să fie populari, să aibă anumite grupuri, alții sunt preocupați de cum se îmbracă, de brand-urile pe care le poartă… Alții sunt preocupați să fie prezenți la anumite evenimente.
Ei au preocupări! Și le observi fiind aproape și urmărind într-adevăr la ce rezonează. Pentru că în momentul în care îți dai seama la ce rezonează… acolo e un grad de interes! Și poți să intri cu el în negociere, că e o negociere continuă. Negociere la tot… permanentă! Tu trebuie să știi care sunt zonele de interes ale lui, pentru că negocierea acolo se va produce și motivarea este pe zonă de interes.
– Cum e mai bine să funcționeze motivarea: în sens pozitiv sau negativ? Adică… te tentez și îți promit că dacă se întâmplă un lucru, primești ceva sau dacă nu se întâmplă un lucru, vei pierde ceva?
– Toată lumea știe că cel mai rapid rezultat îl ai pe motivarea pe durere, dar este pe termen scurt. Pe termen scurt și nu funcționează așa cum ne imaginăm noi. Pe termen lung, într-adevăr, este partea asta de motivare pozitivă, dar nu înseamnă că tot timpul trebuie să ne gândim la motivare… Nu ca la o plată sau ceva material.
– Unii reacționează la o laudă.
– Da! Unii oameni reacționează atunci când le spui ”foarte fain cum ai procedat astăzi, cum te-ai organizat! A fost ceva ce n-ai mai făcut chiar așa până acum și asta îmi arată că dacă îți dorești, uite lucrurile ies și ies foarte bine!” Este emoțional, este pe lucrurile de suflet, este pe lucrurile care sunt greu de măsurat altfel, dar care pot să aibă un impact puternic, cât să te facă să faci lucrurile diferit.
– Ce le-ai spune unor părinți care au un copil în preajma unui examen, fie el capacitate sau bacalaureat, dar practic cu un examen la ușă?
– Da. Eu aș zice să fie atenți la ei, la copii, mai întâi ca să poată să-și dea seama și unde sunt din punct de vedere academic, pentru că este o parte foarte clară, trebuie să știi unde ești, care e gap-ul și ce ai de recuperat. Al doilea lucru este dat de partea care nu ține de formarea academică, ce este despre conexiunea noastră părinte-copil. Tot ce se face în școală, acolo este despre a vedea care sunt gap-urile și cum recuperăm, despre frecvența pregătirilor și despre a ne ține de un plan făcut de cele mai multe ori de altcineva, nu de părinte neapărat.
Partea cealaltă este să să poți să ai răbdare cu el, să poți să-l observi, să-i arăți că ești aproape… să faci inclusiv tu o formă dintre astea de planificare a timpului, dar să lași pe el să vezi ce-și asumă. Pentru că dacă tu îi spui ce să facă, el o să zică la un moment dat ”Tu mi-ai zis! Eu nu voiam asta sau eu nu credeam în asta”. Dar dacă este o formă pe care o agreăm împreună și care pleacă de la modul în care el începe să zică ”uite, eu mă gândesc să fac așa sau e un propun să fac săptămâna asta lucrurile astea, săptămâna viitoare, uite ce fac”, atunci devine totul mult mai asumat și să fie genul ăsta foarte deschis în care și părintele să caute să schimbe ceva.
Că e o regulă care spune că dacă fac lucrurile la fel cum le-am făcut până acum, n-o să obțin nimic în plus. Cred că asta e important pentru părinți. Să caute să acționeze în mod conștient, chiar să gândească înainte de a face niște lucruri și să aleagă din toate lucrurile pe care le pot face. Că sunt multe lucruri pe care le pot face ca părinți și să aleagă pe acelea care funcționează sau măcar pe cele care au șanse mai mari de reușită.
– O să rețin că trebuie să fii atentă la copil și o să rețin că trebuie să respiri de două-trei ori înainte să iau o decizie sau înainte de a decide să spun ceva, în special copilului.
– Imaginează-ți că noi am făcut un studiu în academie pe 400 de tineri și ei au răspuns la întrebarea ”de ce ai avea nevoie de la părinți?” Și au răspuns… locul întâi, detașat de celelalte, a fost ”să fie ascultați”.
Pe de altă parte, ce fac părinții și cum cred părinții? Că și pentru părinți am făcut un studiu și ce a ieșit pe locul întâi? Că ei își doresc să dea sfaturi!
Și uite cum părintele simte că e aproape de copil dându-i sfaturi și copilul simte că părintele ar fi aproape dacă l-ar asculta. Ele nu se pupă..
– Nu! Ele sunt contradictorii. Copilul meu vrea ca eu să tac, iar eu vreau ca eu să vorbesc.
– Exact!
– Nu merge!
– Păi… nu merge! Adică… nu te aștepta să funcționeze! Cel puțin, nu pe linia asta pe care ți-ai dori-o în relație cu copilul!
– Mulțumesc frumos! Sper ca părinții să rețină câteva idei din cele spuse de tine. Și dacă nu iese din prima, atunci puteți să urmăriți episodul pe youtube de mai multe ori că informațiile trebuie reținute. Mulțumesc frumos, Amada!
– Cu drag!”
