Frate, frate, dar ……

Articol de , 10 noiembrie 2014, 14:26

de Rasvan Roceanu

Nu stiu daca Luxemburgul are, sau nu, un tip de branza traditionala, dar probabil ca are, tinand cont ca se invecineaza cu Franta, Belgia si Germania.

In schimb acum stiu cu siguranta ca luxemburghezii se pricep sa faca evaziune fiscala « ca la carte », adica si legala si pe scara (foarte) mare. Asta dupa ce am citit revelatiile din presa despre cele 340 de mari companii transnationale care, de-a lungul anilor, au pagubit cu multe sute de miliarde de euro fiscul din tarile europene in care au afaceri, adapostindu-se in Luxemburg.

Pana acum europenii si americanii – porniti de cativa ani in cautarea banilor pierduti – au acuzat vehement  tot felul de «paradisuri fiscale » – gen Elvetia, sau Liechtenstein, sau Cayman, sau Bermuda – care, indiferent pe ce continent se afla, aveau in comun un lucru important: nu erau membre nici in UE, nici in NAFTA, nici in ASEAN, nici in APEC, nici in alta organizatie regionala care reglementeaza relatiile economice dintre state.

UE, ca si NAFTA, ca si APEC etc., fac – sau mai corect zis faceau – figura de cluburi de gentlemeni, cu reguli stricte, oameni prosperi si bine-crescuti care nu se injosesc sa-si fure unul altuia ceasul din buzunar cand celalalt se apleaca sa-si lege sireturile.

Ei bine, a trebuit ancheta celor 80 de junalisti din toata lumea ca sa aflam oficial ceea ce stiam, sau banuiam, dar nu ne placea sa recunoastem, anume ca Da !, gentlemenii cei mai blazonati, daca pot sa-si fure unul altuia ceasul o vor face. Sub pretextul ca legislatia lor nationala corespunde perfect cu legislatia europeana.

In perfect acord, deci, cu reglementarile UE Luxemburgul si-a strecurat in legile nationale « portite » care sa-i permita sa negocieze, in secret, cu Pepsi, cu Apple, cu Amazon, cu IKEA, cu Credit Agricole, cu AIG etc. etc. ca sa ajute respectivele multinationale sa nu-si plateasca impozitul pe venit in tarile unde isi desfasoara activitatile.

Se numeste « tax ruling » si din cate se spune afacerea este suficient de profitabila ca mijlocitorii de evaziune, de genul foarte-respectabilei companii PricewaterhousCoopers, sa-si instaleze cateva mii de specialisti in Marele Ducat si sa mai aiba in plan instalarea altor cateva sute.

Este interesant de vazut cum o sa se descurce Jean-Claude Juncker, care acum, ca sef al Comisiei Europene, trebuie sa lupte – si pe plan legal, dar si pe plan moral – impotriva evaziunii pe care el insusi a incurajat-o cat a fost sef al guvernului luxemburghez.

Situatia se complica in Europa pentru ca asemenea « magneti de evazionisti » sunt si Olanda si Irlanda, chiar daca la scara mai mica. Dar si Haga si Dublin-ul imping – si ele – in fata, argumentul ca au respectat regulile comunitare si – la fel ca si Luxemburgul – afirma ca nu au de gand sa renunte asemenea politici care le-au fost si le sunt foarte profitabile. Cu atat mai rau pentru ceillalti.

Mai mult decat dimensiunea financiara, mie mi se pare ca actualul scandal este grav pentru ca arata  faptul ca, dincolo de lozinci, UE nu este absolut deloc ceea ce ne placea noua, romanilor, sa credem inainte de 2007, adica o uniune intre prieteni, intre aliati care isi construiesc, cu buna credinta si in respect reciproc, prosperitatea comuna.

UE se infatiseaza acum publicului ca un simplu pact de interese schimbatoare, in care cine este mai priceput in pagubirea celorlalti pentru a se imbogati el insusi o va face, fara niciun fel de ezitare legata de morala, sau alte asemenea prostii. Totul este sa gaseasca un cat de mic pretext.