Fara modele ?

Articol de , 15 decembrie 2014, 12:04

de Rasvan Roceanu

Ceea ce toata lumea prevedea a fost confirmat: in previziunile de toamna privind economia mondiala FMI a estimat ca in 2014 China va avea un PIB total de 17600 de miliarde de dolari in vreme ce Statele Unite vor avea 17400 de miliarde de dolari. Tot Fondul mai crede ca anul viitor diferenta dintre cele doua tari va creste, in favoarea Chinei, pana la 1000 de miliarde de dolari.

Bineinteles ca imediat au aparut opinii cum ca modul de calcul folosit de FMI nu este cel bun, ca bogatia unei tari ar trebuie calculata in alt fel, ca daca s-ar calcula corect s-ar constata ca America este in continuare inaintea Chinei etc. etc. Dar chiar si cei mai inversunati critici au recunoscut ca, indiferent ce mod de calcul s-ar folosi, inevitabilul nu poate intarzia mai mult de 12 ani.

Daca in Occident vestea a facut multe valuri, in presa romaneasca a fost tacere inexplicabila. Sau, mai bine zis, explicabila doar prin faptul ca toata structura de modele politico-economico-sociale pe care noi, romanii, am incercat sa o copiem dupa 1989 se dovedeste din zi in zi mai fragila.

Imediat dupa 1990 situatia parea clara, incontestabila si incontestata : prosperitatea se naste in Vest, in economia liberala, care a castigat razboiul rece cu Estul, dominat de controlul statului asupra societatii si economiei. Vestul este bun, Estul este rau.

Din pacate pentru confortul nostru intelectual viata s-a dovedit mai complicata decat modelele pre-desenate, complicatie care a devenit si mai evidenta dupa criza mondiala. Care criza nu se stie daca s-a terminat sau nu.

Care fel de economie de piata este buna: cea europeana, cu caracter social pronuntat, sau cea americana, care doreste statul minimal ? In Europa, ce fel de politica este buna : austeritatea pura si dura dorita cu insistenta de Germania, sau statul investitor activ cu deficit bugetar mare, asa cum cer Franta sau Italia ? Ce politica avem fata de companii : le atragem cu facilitati fiscale enorme, asa cum au facut – cu mare succes – Irlanda sau Luxemburg , sau le impunem sa plateasca impozite mari? Exploatam toate rezervele pe care le avem, sau investim cu orice pret in ecologie ?  Unde mai gasim investitori si piete pentru exporturi, in Vest sau in Est ? Si intrebarea suprema : ce rol trebuie sa joace statul in economie ?

Falimentul « modelelor » este inca si mai evident la nivel international.

Nimeni nu mai poate acum sa raspunda, clar, la cele doua mari intrebari: 1. Cine sunt prietenii si cine sunt dusmanii ? 2. Cine are cheia dezvoltarii economice si cine nu ?

NATO si UE au decis sa boicoteze Rusia pentru interventia din Ucraina, dar Turcia – membra veche si fidela a NATO si candidata la aderarea la UE – isi imparte foarte bine cu Rusia si afacerile si statutul de co-stapani ai regiunii Marii Negre.

Ungaria, pe care nimeni nu o banuia ca nu ar fi absolut fidela Occiddentului – de la care a atras si subventii si investitii generoase – sustine South Stream si, pe deasupra, mai semneaza un acord pentru construirea a doua noi reactoare nucleare rusesti la centrala de la Paks.

Rusia si China, care s-au razboit fara menajemente – si militar si diplomatic si economic – dupa marea schisma de la inceputul anilor ’60, construiesc impreuna giganticul gazoduct in valoare de 400 de miliarde de euro.

Cea mai surprinzatoare alianta diplomatico-economica transcontinentala : BRICS (Brazilia-Rusia-India-China-Africa de sud) care sfideaza toate granitele politice, culturale si/sau ideologice, este din ce in ce mai activa si mai constienta de puterea ei.

Profund islamistul Iran se impaca foarte bine cu China si Rusia, carora le vinde petrol si de la care asteapta investitii.

OPEC, condusa de Arabia Saudita, de multe zeci de ani fidela aliata a Statelor Unite, forteaza prabusirea preturilor, chiar pierzand sume imense de bani, doar ca sa saboteze industria petrolului de sist din America de Nord.

Marea Britanie isi ameninta deschis si vehement colegii europeni cu iesirea din UE. Germania raspunde foarte net ca « brit-exit »-ul nu ar fi o catastrofa, ba chiar ia in calcul o asemenea varianta.

Franta, Italia si Germania, trei dintre « parintii fondatori » ai UE, se dueleaza in declaratii dure la cele mai inalte niveluri despre cine ce trebuie sa decida si cine ce si pe cine trebuie si are dreptul sa controleze in interiorul Uniunii.

Statele Unite si UE declara Egiptul ne-democratic pentru ca nu a acceptat sa fie condus de Fratii Musulmani, organizatie care sprijina terorismul fundamentalist.

India, spre marea suparare a SUA, il primeste cu mare fast pe Vladimir Putin si comanda 10 centrale nucleare noi cu tehnologie ruseasca, dar in acelasi timp vrea sa cumpere de la Franta 120 de avioane de lupta.

Europenii si americanii fac coada la portile Beijing-ului sa fie primiti ca investitori, sau sa primeasca contracte de export in cea mai mare si mai dinamica piata a lumii in timp ce economistii nu obosesc sa tot prevada falimentul modelului economico-social chinez.

Si pentru ca tot am inceput cu FMI-ul sa terminam tot cu el : institutia avertizeaza oficial ca zona euro, « inima » modelului european de prosperitate, steaua luminoasa spre care migreaza anual sute de mii de oameni, risca sa devina cea mai mare frana in calea relansarii economiei mondiale.