25 de ani de la Revolutie. Istoria unui popor

Articol de Vicentiu Andrei, 25 decembrie 2014, 11:30

16 decembrie 1989.
Cu două săptămâni înainte, la 2 decembrie, Securitatea îi prezenta lui Nicolae Ceauşescu o informare în care erau menţionate şi cuvintele lui Raymond Selz, adjunctul Secretarului de Stat al S.U.A. pentru problemele Europei şi Canadei, care aprecia într-o conferinţă de presă, citez: ,,Nu pot să anticipez ce se va întâmpla în România. Este o ţară insensibilă sau imună la toate schimbările care au loc în Europa răsăriteană”. Am încheiat citatul.
Greutatea cu care s-au petrecut în România şi atunci în decembrie, dar şi în anii următori, schimbările ce trebuia să aibă loc ne-a marcat evoluţia şi a făcut să fim printre ultimele dintre statele foste socialiste care au intrat cu adevărat în Europa prin aderarea la NATO şi Uniunea Europeană.
Nu am reuşit atunci ceea ce se reuşise la 23 august 1944, când se aşezaseră la aceeaşi masă şi forţele politice care contau, şi cele care aveau să conteze, cu ştirea şi privegherea celor care conduceau ţara în acel moment. Aşa se face că la noi, spre deosebire de toate celelalte ţări comuniste, schimbarea s-a făcut în mod violent, cu mari vărsări de sânge.
Când şi unde trebuia să înceapă?
Unii au spus la Iaşi, în 14 decembrie. Atunci s-a răspândit în oraş un manifest care chema, în mod ciudat, lumea în stradă pentru 16 decembrie, exact ziua în care avea să înceapă revoluţia la Timişoara. Acea zi de 16 decembrie avea să fie prima în care au avut loc confruntări de stradă între manifestanţi şi forţele de ordine ale regimului comunist, dar în celălalt capăt al ţării.
Care a fost factorul declanşator?
Aici părerile diferă. Protestul faţă de decizia judecătorească de mutare a pastorului László Tőkés, s-a spus. Cu o zi înainte, revenind către Bucureşti, ministrul Apărării, Vasile Milea, se arăta mirat de numărul mare de turişti sovietici care se deplasau în maşini Lada, în coloane de câte 20-30 de vehicule. Erau viitorii omuleţi verzi, numai că atunci circulau cu maşini Lada.
Cine a aprins bricheta cu care s-a dat foc ţării rămâne un subiect de dispută. Certitudinea o constituie faptul că toată ţara era o mare de benzină, care abia aştepta să ia foc.

17 decembrie.
Ziua începe cu afirmaţia şefului Miliţiei judeţului Timişoara, colonelul Deheleanu: „Poate să vină aici tot Inspectoratul General al Miliţiei. S-a terminat“.
Deşi nu exista baza legală, nu se dăduse încă decret prezidenţial pentru instituirea stării de necesitate în Timişoara, armata este scoasă în stradă, cu muniţie de război, să execute foc. „În plan vertical, foc de avertisment“, declară ulterior cei anchetaţi. Dar cad primii morţi. „Erau civili îmbrăcaţi în uniforme militare printre noi“, se plâng militarii. Cum de au ajuns acolo, cum de militarii nu s-au întrebat cine erau?
Întrebări rămase fără răspuns. În partea a doua a zilei de 17 decembrie se dă şi ordinul „Radu cel Frumos“, alarmă parţială de luptă.
În timpul acesta, la Bucureşti, se desfăşoară celebra scenă a şedinţei din CPEx. Nemulţumit că nu i s-au executat ordinele şi manifestările de la Timişoara nu au fost reprimate cu violenţă, Ceauşescu ameninţă cu demisia. Toţi participanţii îl imploră să nu o facă, unii izbucnesc chiar în lacrimi. Elena Ceauşescu îi admonestează pe cei prezenţi: „Vedeţi ce i-aţi făcut lu’ tovarăşu’?“.
Concluzia tovarăşului: U.R.S.S. a pactizat cu Occidentul şi vrea să lichideze socialismul. El, Nicolae Ceauşescu, rămăsese singurul om de pe planetă care îl apăra.

18 decembrie.
Să îţi faci iarna car şi vara sanie. Probabil că aşa au gândit cei din redacţia ziarului „Scânteia Tineretului“, care au publicat în acea zi câteva sfaturi pentru cei care merg la mare. Am să vă citesc scurtul articol: „Evitaţi expunerea intempestivă şi prelungită la soare. E de preferat să începeţi mai prudent, cu reprize scurte de 10-15 minute – când pe-o parte, când pe alta. Astfel, vă veţi asigura un bronzaj plăcut şi uniform pe tot corpul. Nu vă avântaţi prea mult în larg. Oricum, în caz de pericol, nu strigaţi. Este inutil. Şansele ca prin apropiere să se afle vreo persoană dispusă a vă asculta sunt minime. Profitaţi de binefacerile razelor ultraviolete. După cum se ştie, ele sunt mai active între orele 5,30 şi 7,30. Se recomandă cu precădere persoanelor debile. Dacă sunteţi o fire sentimentală şi agreaţi apusurile de soare, librăriile de pe litoral vă oferă un larg sortiment de vederi cu acest subiect. Şi încă ceva – dacă aceste «sfaturi» v-ar pune pe gânduri şi aveţi deja unele ezitări, gândindu-vă să renunţaţi în favoarea muntelui, înseamnă că nu iubiţi în suficientă măsură marea“.
După revoluţie, aveau să apară şi alte interpeetări legate de acest text. Fapt este că seara, Ceauşescu pleacă în Iran. La aeroport, îi cere lui Vasile Milea să nu se repare nimic la Timişoara, din distrugerile care fuseseră făcute, să se filmeze totul. „Când mă întorc, dăm totul la televizor“, i-a spus Ceauşescu lui Milea. Avea săse întoarcă, dar altceva avea să apară la televizor.

19 Decembrie.
Ora 1 noaptea. Încercând să şteargă urmele represiunii din seara zilei de 17 decembrie, la ordinul Elenei Ceauşescu, din morga spitalului judeţean din Timiş încep să fie încărcate într-o autoizotermă, în cadrul operaţiunii „Trandafirul“, iată ce nume frumos a fost ales, trupurile a 43 de revoluţionari ucişi, care au fost transportate la Crematoriul „Cenuşa“ din Bucureşti şi arse. Au fost multe controverse legate de acest episod. Până la urmă s-a găsit şi lista celor 43 de persoane, care a fost şi ea publicată.
În acelaşi timp, în aceeaşi zi, la Iaşi, în sediul comitetului judeţean, locotenent-colonelul Ioan Cioară, şeful de stat-major al al Diviziei 10 mecanizate, sosit din concediu, îl informează pe general-colonelul Constantin Olteanu, fost ministru al Apărării, în acel moment secretar al Comitetului Central, că la marea unitate din Iaşi nu se distribuise muniţia la militari aşa cum se ordonase şi îl întreabă dacă să fie distribuită sau nu. Fostul ministru al Apărării îi răspunde: „Las-o acolo, că nu se întâmplă nimic“.
În celălalt capăt al ţării, la Timişoara, generalul Guşe începe să retragă mare parte a unităţilor din stradă. Jocurile păreau deja a fi făcute.

20 decembrie.
Este prima zi în care se strigă la Timişoara „Armata e cu noi!“
Un grup de manifestanţi, printre care Ioan Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache, numele ce aveau să fie cele mai cunoscute în zilele următoare, se îndreaptă spre intrarea principală a Operei, fără a li se mai opune rezistenţă. Pătrund în clădire prin două intrări separate şi apar în balcon. La propunerea lui Ioan Lorin Fortuna, se constituie un comitet de iniţiativă al revoluţionarilor şi Frontul Democrat – sau Democratic, după alte surse – Român, organizaţie politică menită a realiza un dialog cu guvernul în scopul democratizării ţării, aşa cum spuneau chiar organizatorii.
Profitând de faptul că acolo se afla instalată o staţie de amplificare, pregătită, potrivit unor surse, pentru prim-ministrul Constantin Dăscălescu, sosit la Timişoara şi care ar fi vrut să se adreseze revoluţionarilor, Ioan Lorin Fortuna solicită mulţimii să se mobilizeze, să îşi desemneze delegaţi care să îi reprezinte în Frontul Democratic Român şi să declanşeze greva generală. Acolo, în balconul Operei, era de fapt puterea, nu la sediul judeţenei de partid, unde prim-ministrul Constantin Dăscălescu, sosit şi el la Timişoara într-o încercare disperată de a mai potoli lucrurile, încerca o negociere cu revoluţionarii.
Seara, ţara întreagă avea să urmărească la televizor imaginea jalnică oferită de discursul lui Nicolae Ceauşescu, flancat de câţiva membri ai Comitetului Politic Executiv, care încerca să asigure ţara că puterea e încă în mâinile sale şi că la Timişoara e doar o mână de vagabonzi care au spart vitrinele şi care încearcă să destabilizeze ţara.

21 decembrie.
Ce l-a făcut pe Ceauşescu să convoace mitingul din faţa C.C. al P.C.R.? Amintirea celui din august 1968, când oferise un reper pe care şi Occidentul îl apreciase, atunci când se opusese invaziei armatelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia? Greu de spus.
Cu o lună înainte, la manifestarea similară organizată după Congresul al XIV-lea, Securitatea a surprins un diplomat german ajuns în primul rând al celor prezenţi. Era un bărbat tânăr. Întrebat ce căuta acolo, a răspuns că era curios să îl vadă pe Ceauşescu.
De înţeles de ce în ziua de 21 decembrie au ajuns cu atâta uşurinţă, în ciuda măsurilor luate de obicei de control al participanţilor, la acest miting din faţa Comitetului Central atâtea persoane pregătite să provoace tulburări. A existat şi un zgomot puternic – s-a spus că emis de o staţie de amplificare –, au fost şi oameni care au provocat agitaţie, au împins, mai ales femeile le-au împuns cu tot felul de lucruri ascuţite. În orice caz, de mitingul lui Ceauşescu s-a ales praful. Rapid, străzile din centrul Bucureştiului s-au umplut de taburi şi de tancuri. După ce s-a lăsat întunericul, la Intercontinental s-a tras. Timişoara se mutase la Bucureşti.

22 decembrie.
Probabil că imaginea emblematică a acestei zile este cea a elicopterului care la ora 12.06 decolează de pe sediul Comitetului Central. Ca în poveştile cu zâne, voinicului i se tăiase părul care îi dădea puterea. Ceauşescu părăsea simbolul puterii comuniste.
În piaţă aveau loc primele tentative de constituire a unui nou guvern. O ştire pe care Ilie Ceauşescu o dăduse deja ataşatului militar sovietic.
Atunci când s-a citit numele lui Constantin Dăscălescu, toată lumea a strigat „Fără comunişti!“. Era pentru prima oară când se striga „Jos comunismul!“ în România.
Spre seară, generalul Militaru a cerut expres prezenţa colonelului Trosca, ofiţerul de Securitate care lucrase şi pregătise acea desconspirare a lui Militaru ca spion sovietic, deci a cerut prezenţa colonelului Trosca în grupul de uslaşi chemaţi în sprijinul M.Ap.N.
Uslaşii dispuneau doar de nişte „Aro“ cu blindaj uşor. Ei erau chemaţi să salveze tancurile armatei. A urmat un măcel. Aceşti militari care nu făcuseră decât să execute un ordin au fost lăsaţi în stradă şi batjocoriţi de trecătorii care se lăsaseră păcăliţi de ceea ce auziseră la televizor.
La 22 decembrie, în toată ţara s-a declanşat măcelul, care avea să facă mai multe victime decât căzuseră până atunci.
Cine au fost teroriştii? Păi dacă n-am reuşit noi să aflăm cine l-a omorât pe Kennedy, cum putem spera să aflăm cine au fost teroriştii?

23 decembrie.
Dis de dimineaţă, tragedia continuă.
La aeroportul internaţional Otopeni sunt dirijate forţe ale Şcolii de subofiţeri de Miliţie, cum se numea pe atunci, de la Câmpina.
Erau trimise să asigure apărarea aeroportului.
Pe de altă parte, unităţilor Ministerului Apărării Naţionale, care asigurau deja apărarea aeroportului, li se spune că vin teroriştii. Izbucneşte un schimb de focuri în care 37 de elevi-jandarmi de la Câmpina, trimişi în ajutor, mor. Un măcel fără rost, o dovadă a incompetenţei celor care ar fi trebuit să asigure acolo joncţiunea celor două forţe.
Dar nu numai la Otopeni se trage. Se trage şi la Târgovişte, în cazarma în care, deja ştia toată ţara, se afla arestat Ceauşescu împreună cu soţia sa. Mai târziu, comandantul unităţii avea să spună că, după ce a trecut acel schimb de focuri, au constatat că în pereţii Liceului de petrol şi gaze de peste drum erau urmele de gloanţe trase din unitate, în vreme ce pe zidurile unităţii nu era nicio urmă de glonţ. Şi avea să mărturisească, cu seninătate, că le-a dat dispoziţie subordonaţilor să dea o bidinea pe peretele liceului, ca să acopere astfel ruşinea armatei.
În aceeaşi zi, un anunţ făcut de dimineaţă la televiziune dă fiori de spaimă românilor. S-ar fi cerut ajutor sovieticilor. În Bucureşti, populaţia începe să se organizeze, apar primele filtre la metrou şi în alte puncte. Totuşi, continuă să se tragă.

24 decembrie.
Seara se semnează hotărârea de constituire a tribunalului militar excepţional cu misiunea de a proceda de urgenţă la judecarea faptelor comise de Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena, considerate a fi fost deosebit de grave. Documentul mai menţiona că tribunalul urma să judece cauza în conformitate cu prevederile legale rămase în vigoare în ce priveşte procedura şi dreptul material penal, că va fi alcătuit în componenţa stabilită de legea pentru organizarea judecătorească în vigoare, urmând a se asigura întocmai dreptul la apărare al făptuitorilor.
Justificarea a fost că numai prin lichidarea celor doi se putea pune capăt luptei pe care o duceau elementele ce le rămăseseră credincioase lor şi care semănau teroare în toată ţara.
În mod concret, de organizarea procesului şi de îndeplinirea sentinţei de condamnare la moarte, care a fost stabilită înainte de proces, de fapt, s-a ocupat generalul Victor Stănculescu. Nu a lipsit mult să nu mai aibă pe cine judeca. La Târgovişte, comandantul unităţii, care era supusă unui tir permanent, îşi pierde capul şi ordonă împuşcarea celor doi. Noroc că subordonaţii nu l-au urmat.
În aceeaşi seară, la televiziune, se prezintă noul drapel al României, tricolorul fără stemă.
După 25 ani, tricolorul în continuare nu are stemă.

25 decembrie.
Este ziua procesului.
La ora 3.30 dimineaţa, la Târgovişte, în unitatea militară unde erau arestaţi Ceauşescu şi soţia sa, soseşte un ofiţer din Direcţia de Informaţii a armatei care îi aduce fiolele cu medicamentul pentru diabet.
Ceauşescu suferea într-o fază avansată de diabet şi avea mare nevoie de acel medicament. Deci, dimineaţa i se trimit medicamente.
La prânz i se trimite completul de judecată.
La 14.50, cei doi sunt executaţi sumar. Atât de repede au fost executaţi, încât cameramanul care era prezent nici măcar nu a putut să surprindă momentul pe peliculă.
Abia la 20.45 ştirea este difuzată la televiziunea naţională, iar filmul este prezentat noaptea târziu, într-o formulă cenzurată.
Abia mai târziu aveam să vedem cu toţii filmul întreg al procesului. Mult timp după aceea au continuat întrebările: de ce a trebuit executat, n-ar fi fost mai bine să fie lăsat în viaţă, să fie trimis într-un bloc confort doi sau trei, aşa cum se construiseră în vremea sa, şi să fie lăsat să vadă ce a însemnat pactizarea U.R.S.S. cu Occidentul, care pus capăt socialismului?

Autor: Dorin Matei, redactor-sef Magazin Istoric

Sursa Foto:
Wikipedia
Agentia de presa RADOR