De ziua lui Mircea Eliade

Articol de Sabina Lapadatescu, 9 martie 2015, 14:44

„Dacă ar trebui să-mi rezum în puţine cuvinte experienţa mea, aş spune că jocul m-a dus mereu tot mai departe, tot mai adânc în real. Şi filozofia mea s-ar reduce la o singură dogmă: Joacă-te!”, Mircea Eliade – Isabel şi apele diavolului.

Pe rafturile librăriilor sau bibliotecilor stau zeci de cărţi cu titluri care poartă numele lui Mircea Eliade,  corespondenţe, eseuri, analize, memorii….
Este nevoie doar de o simplă căutare pe Google a numelui Mircea Eliade pentru a găsi aproape 1 milion de referinţe. Nu sunt necesare statistici pentru a măsura notorietatea lui Eliade.

Stau mărturie cele 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filosofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Faima şi emblemele de mare istoric al religiilor, eseist, prozator, profesor universitar îi sunt recunoscute oriunde şi oricând.

Pe forumuri, la o întrebare adresată liceenilor: „Care este autorul român preferat?”, aproape toţi au răspuns identic, fără să se inspire unul de la celălalt: Mircea Eliade. De ce? Pentru că „inserează filosofie printre rânduri”, pentru poveştile extraordinare din India, pentru „Romanul adolescentului miop”…

Drumul parcurs de cel mai important istoric al religiilor lumii din toate timpurile, îşi are punctul de plecare la Bucureşti pe 9 martie 1907.
Istoric al religiilor, scriitor, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago, titular al Catedrei de istoria religiilor „Sewell L. Avery” din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de „Distinguished Service Professor”.
După terminarea învățământului primar, Eliade devine elev al Colegiului „Spiru Haret”, fiind coleg cu un alt mare filozof român, Constantin Noica. Devine interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism. Înfruntând împotrivirea tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune. Eliade face cunoștință cu nuvelele lui Giovanni Papini și cu studiile social-antropologice ale lui James George Frazer.

Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză; în particular începe să studieze persana și ebraica. Este interesat de filozofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P. Hasdeu. Prima sa operă a fost publicată în 1921, „Inamicul viermelui de mătase”, urmată de „Cum am găsit piatra filosofală”. Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, „Romanul adolescentului miop”.

Încă din copilărie tindea spre perfecţiune şi spre drumuri nestrăbătute de nimeni până atunci: „În mine se zbat, de când mă ştiu, două mari şi seducătoare nostalgii: aş vrea să fiu în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continuu nimic.” (Mircea Eliade, Şantier, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1935, p. 219.)

După o pubertate dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925, adolescentul este aproape unanim recunoscut ca „șef al generației” sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginație.

După cultura italiană, filozofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obținând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta. Întors la București, își dă doctoratul în filozofie cu o dizertație despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate romanul „Maitreyi”, bazat pe experiența din India și pe date autobiografice. Între 1932 și 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri și lucrări științifice.

De la mijlocul anilor ’30, Eliade, aparținând de grupa din jurul lui Nae Ionescu, a îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în mai multe articole pe care le-a scris pentru diferite publicații, printre care și ziarul oficial al Mișcării, „Buna Vestire”, dar și prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937. Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938, în timpul unei campanii împotriva Gărzii de Fier, campanie autorizată de regele Carol II. La vremea arestării tocmai publicase „Provincia și legionarismul” în „Vremea”, ministrul de Interne, Armand Călinescu, considerând că Eliade ar fi autor de propagandă legionară.

Ajunge profesor la Chicago în 1957, unde va rămâne până la moarte, continuând însă să îşi petreacă o parte a anului la Paris. Scrie direct în engleză unele studii apărute în From Primitives to Zen (1967), ori Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale (1976). Continuă să publice (numai) în româneşte literatură, Memorii şi Jurnalul, alături de o imensă corespondenţă cu vechi şi noi prieteni din România, urmărind mereu, de aproape, ce se întâmplă în ţara lui. Astfel, la Madrid îi apare în română, un volum de Nuvele (1963). Refuză însă întoarcerea la Bucureşti pentru a nu cauţiona astfel regimul politic de acolo.

În 1966 este ales în Academia Americană de Arte şi Ştiinţe şi devine Doctor Honoris Causa al Universităţii Yale. Acelaşi titlu îl primeşte de la multe alte Universităţi celebre din lume, printre care cea de la Sorbona (1976). Un an mai târziu apare, la Paris, în limba română, culegerea de nuvele fantastice, În curte la Dionis. În acelaşi an primeşte, la Bruxelles, titlul de membru al Academiei Belgiene.

În 1981, Eliade îi povesteşte lui Ioan Petru Culianu: „Abia în India am înţeles temeiurile tradiţionale ale vieţii ţăranului român. India mi-a revelat o societate stratificată în clase de vârstă (în speţă, cinci clase), în care fiecare clasă îşi avea funcţia şi prestigiul ei. Experienţa celor vârstnici era respectată şi nimeni nu s-ar fi gândit vreodată să se lipsească de ea. La fel, în societatea românească de la ţară dinainte de război, înaintarea în vârstă antrena automat sporirea prestanţei în interiorul unei comunităţi. În substanţă, bătrânii nu erau aruncaţi la gunoi.” (Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 216.)

Ani mai târziu, în 1985, Catedrei de Istoria Religiei din Chicago i se dă numele lui Mircea Eliade. După moartea sa, apar cele 16 volume din Encyclopaedia of Religions, pe care Eliade le-a coordonat şi îngrijit în calitate de editor, în ultimii ani ai vieţii.Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spațiu și timp sacru. Spațiul sacru este în concepția lui Eliade centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiție a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca „orizontul” unui anume grup religios. Catedra de istoria religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuții la literatura specializată din acest domeniu.

În ultimii ani de viață, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editând cele 18 volume de enciclopedia religiilor, adunând contribuții pentru ultimul volum de istoria credințelor și proiectând un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicționar. Mircea Eliade a murit la vârsta de 79 de ani, pe 22 aprilie 1986, la Chicago, fiind incinerat a doua zi.

„La Bucureşti, Paris, Chicago, poate şi altundeva, aceeaşi mişcare se isca, de adunare către Mircea, ca înspre un firesc centru… Ritualul regăsirii anuale a lui Mircea Eliade era pentru noi toţi… semnul că învingeam risipirea noastră prin lume, distanţa în spaţiu şi mai ales în timp, de o ţară, de un Centru, în care cu toţii cândva ne-am aflat şi care a fost al nostru. Mircea Eliade a reprezentat pentru noi acest centru pierdut. Pentru românii de pretutindeni. România din literatura lui s-a înfăţişat mai pură decât cea din realitate, căutarea şi exaltarea centrului în paginile lui Eliade a compensat pierderea şi degradarea României în actualitate. Imaginea Centrului, regăsită la Mircea, a fost o imagine interioară, dar ea a fost o imagine românească.” (Articol apărut în revista Limite, publicată de Virgil Ierunca, Paris, noiembrie 1986, p.5 şi republicat în volumul lui Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea, Bucureşti, Editura Univers, 1999, p.272-273).

Opere ştiinţifice

Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936)
Cosmologie şi alchimie babiloniană (1937)
Comentarii la legenda meşterului Manole (1943)
Traité d’histoire des religions (1949)
Le Sacré et le Profane (1956)
Aspects du mythe (1963)
Le mythe de l’éternel retour (1969)
Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l’extase (1974)

Opere literare

Maitreyi (1933)
Întoarcerea din rai (1934)
Huliganii (1935)
Domnişoara Christina (1936)
Nuntă în cer (1938)
Pe strada Mântuleasa (1968)
La ţigănci (1969)
Noapte de Sânziene (1971)
Bătrânul şi birocratul (1974)
Romanul adolescentului miop
Lucrările publicate în limbi străine
Os Romenos, latinos do Oriente, 1943, Despre Români, latinii orientului, apare în limba portugheză
Yoga, 1936, apare simultan în limbile franceză şi română
Tehnici ale Yoga, 1948
Yoga. Nemurire şi libertate, 1954
Făurari şi alchimişti, 1956
Tratatul de istorie a religiilor, 1949, ed. a doua, 1966
Mitul eternei reîntoarceri, 1949
Şamanismul şi tehnicile extazului, 1951
Imagini şi simboluri, 1952
Naşteri şi renaşteri, 1958
Mefistofel şi androginul, 1962
De la Zalmoxis la Genghis Han, 1970
Mituri, vise, mistere, 1957
Istoria credinţelor şi ideilor religioase, 1976-1983
Briser le toit de la maison, 1986
The Quest ( titlul versiunii în limba franceză este La Nostalgie des Origines), 1969
Opere memorialistice
Jurnal, două volume
Memorii, două volume, 1991( autobiografia sa)
Jurnal portughez şi alte scrieri, Humanitas, 2006
Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. II, Humanitas, 2006.

Surse: Biblioteca pentru Toţi ; “Viaţa lui Mircea Eliade”/Mircea Handoca, Cuvinte celebre