Suferinta colectiva. Avem urgenta nevoie de terapie de tara!
Articol de Mihaela Ioniță, 9 noiembrie 2015, 09:36
O tragedie pe care fiecare o travereaza cum poate.
Urland.
Plangand.
In genunchi.
Ridicand pumnul catre cer si lovind in orice si-n oricine.
Pentru ca oamenii sunt diferiti.
Durerea in schimb e comuna si reala.
Durerea parintilor, sotilor, iubitilor iese din discutie. Nu pot sa vorbesc despre ea. Nu stiu, nu am cuvinte pentru asta.
Vorbesc despre suferinta colectiva, bucata ta si a mea, a lui, a ei, bucati de carne arsa care sfaraie fara incetare pe inimile noastre.
Si cand iti arde inima te porti oricum. Nu mai gandesti, doar simti.
Te zvarcolesti sau esti stana de piatra. Privit din afara pari agitator sau insensibil.
Nu mai esti tu, esti doar „o pata de sange care vorbeste”.
Si care urla… unde esti, Doamne? Ce faceai? Unde priveai?
De ce…ai lasat, de ce ai permis…de ce sa-ti fac biserici daca tu nu-i salvezi?
Vreau spitale, acolo mai au o sansa…medicii sunt eroi…medicii ne mint, ne ascund, le e frica…de ce nu-i trimit afara?
…prea tarziu…prea devreme…coruptia ucide, sa-i ucidem pe corupti!
Pe cine? Pe toti. Pe absolut toti. Sa inchidem cluburile. Sa oprim muzica.
Satanism. Exorcizare. Crima cu premeditare. Manipulare.
S-au spus toate. Nu s-au gandit, dar s-au simtit.
Cei maniati pe Dumnezeu nu sunt fara Dumnezeu, cei care vor sa darame tot nu sunt anarhisti, cei care vin zilnic in piata nu sunt masa de manevra, cei care scandeaza nu sunt ultrasi.
Cei care tac nu sunt indiferenti.
Toti sufera, chiar si cei care-i arata pe ceilalti cu degetul, fiecare in felul lui.
Avem nevoie de terapie.
Nu de grup, ci de tara…
