Uniunea Europeana 2016 – succes sau esec?

Articol de , 10 mai 2016, 14:50

In urma cu 69 de ani, adica in 1957, 6 tari, Franta, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg si Olanda, semnau tratatul de le Roma, prin care se infiinta Comunitatea Economica Europeana (CEE) la carui scop, ambitios, era dublu: sa asigure pacea in Europa si, in acelasi timp, sa permita prosperitatea celor 6 tari fondatoare.

7 decenii mai tarziu Comumitatea a crescut ca Fat-Frumos din poveste, de la 6 membri a ajuns la 28, s-a transformat in „Uniune”, are o suprafata de totala de 4 milioane si jumatate de kilometri patrati si are 500 de milioane de cetateni.

Si-a atins UE tintele pe care spera sa le atinga in 1957?

La capitolul „pace in Europa”, raspunsul este clar DA

De aproape 7 decenii nu au mai existat conflicte armate intre tarile europene, nici pe teritoriul Europei nici in afara ei.

Argumentul economic a functionat foarte bine atunci cand au aparut tensiuni care riscau sa degenereze in confruntari armate, de exemplu in anii ’50 cand Austria a fost tentata sa alimenteze apetitul secesionist din Sud-Tirol, provincie italiana cu majoritate germanofona.

Era un apetit secesionist care s-a manifestat inclusiv prin dinamitarea unor retele de inalta tensiune de catre extremistii pro-austrieci.

Atunci CEE a amenintat Austria cu ruperea relatiilor economice, Austria a inteles mesajul, asa ca Sud-Tirol, sau Trentino, dupa denumirea italiana, exista acum si prospera pasnic in interiorul statului Italian.

Capitolul „prosperitate economica”

Desi europenii s-au obisnuit prea usor cu binele, succesul economic este totusi incontestabil: UE este in prezent cea mai mare putere economica a lumii: are 25% din PIB-ul Mondial, este primul exportator al lumii, dar si primul importator.

Orice tara doreste sa exporte sau sa investeasca in UE pentru ca este o piata de 508 milioane de consumatori, iar venitul mediu pe locuitor este mai mare decat in NAFTA, in ASEAN sau in orice alta uniune economica la nivel mondial, fie ea din America de Nord, din Asia, Africa .

Sentimentul de „esec” este rezultatul tensiunilor aparute intre tarile bogate si tarile sarace, sau chiar intre regiunile bogate si regiunile sarace din interiorul diferitelor tari.
Dar un calcul la rece arata ca atat tarile bogate cat si tarile sarace, au devenit, de fapt, mult mai bogate de cand sunt membre ale UE si tocmai ca urmare a faptului ca sunt membre ale UE

Totusi, Martin Schulz, presedintele Parlamentului European (PE), declara recent ca: „Uniunea Europeana se aseamana din ce in ce mai mult cu o camera plina de surzi care isi urla in urechi. Dialogul a devenit ineficient. Guvernele statelor membre vorbesc pentru publicul national”.

Exista doua explicatii pentru aceasta situatie

• Explicatia economica 

In primul rand este criza economica puternica si din care este greu de iesit, criza care a rupt sirul cresterii continue a bunastarii in interiorul UE.

Crize si chiar mini-razboaie comerciale au mai fost in istoria CEE, dar, spre deosebire de situatia de acum, din ele s-a iesit destul de repede, asa ca nu a fost timp sa se acumuleze tensiuni nationaliste.

Apoi a aparut reflexul zgarceniei: bogatii au ajuns suficient de bogati ca sa creada nu mai au nevoie de saraci.

Nordul Italiei nu mai are nevoie de muncitorii saraci din Sicilia, pentru ca productia industrala a cam ajuns la plafon.

Flandra nu mai are nevoie de Walonia pentru ca Flandra si-a dezvoltat o industrie puternica in timp de metalurgia si carbunele din Walonia, care pana acum 20 de ani erau baza prosperitatii comune a belgienilor, au cam disparut.

Olanda si Marea Britanie nu mai au mare nevoie de imigranti, pentru ca si in cazul lor industria si agricultura au ajuns la nivel maxim pentru cat permite piata actuala.

• Explicatia politica a „dialogului surzilor”

Guvernele sunt fericite ca, atunci cand adopta masuri nepopulare, sa dea vina pe „altcineva”, adica pe Bruxelles.

Ca sa il citam din nou pe presedintele PE: „Multe partide din statele membre folosesc Uniunea Europeana ca tap ispasitor pentru toate problemele; nu este un fenomen nou, dar nu a mai fost niciodata de a asemenea amploare”.

Apoi a disparut „inamicul comun” care era comunismul.
Ca politician nu mai poti sa le ceri alegatorilor sa respecte constrangerile, inevitabile, ale unei politici economice si sociale comune asa cum puteai sa le ceri inainte de 1990 cand spuneai: „daca nu acceptati asta, alternativa este saracia din comunism”.

Alegatorul se uita dincolo Cortina de fier si vedea ca frustrarile din economia de piata nu se compara cu frustrarile din comunism, asa ca accepta sa se supuna regulilor comune
Anti-europenismul tarilor „sarace”

S-a nascut si prospera in special in Ungaria, Polonia si Slovacia pentru ca aceste tari, la fel ca si Romania dealtfel, au aderat la UE cu un bagaj nerealist de sperante, sperante care in mare parte au fost alimentate chiar de Bruxelles.

Est-europenii se asteptau la ajutoare mult mai generoase pentru dezvoltare, nu sa se lupte pentru fiecare banut, si se asteptau ca produsele lor sa aiba acces usor pe piata europeana.

De aceea tarile foste coministe s-au grabit, in 1991, sa desfiinteze CAER, pentru a constata ulterior ca produsele lor nu puteau fi vandute in Occident pentru ca nu erau competitive.

Asta am patit-o si noi, romanii, dar si celelalte tari foste comuniste.
In confruntarea cu produsele agricole occidentale, au de suferit si agricultorii romani, dar si cei polonezi.

Cand occidentalii au cumparat uzinele est-europene, au fost concedieri masive peste tot, si toata lumea a constatat ca noii patroni sunt foarte zgarciti la salarii si foarte pretentiosi la ritmul de lucru.

In plus, toata lumea din Estul Europei a avut revelatia ca sanatatea nu este deloc gratuita si nu este un drept automat si de la sine inteles.

In fine, politicienii est-europeni trebuie sa se obisnuiasca cu frustrarea ca nu conteaza ce cred EI despre solutiile de dezvoltare economica a tarii lor, conteaza daca Bruxelles-ul este de acord, sau nu, cu ceea ce cred ei.