Alexandru Penciu, supranumit şi Alexandru cel Mare al rugby-ului românesc

Articol de Sabina Lapadatescu, 17 iunie 2016, 08:00

La 15 ani, Alexandru păşea pentru prima oară pe un teren de rugby.
Regulamentul jocului îi era cu totul necunoscut, astfel că de fiecare dată când prindea balonul îl lovea cât putea de tare către terenul advers, acolo unde se obţine victoria. Un cuvânt cu care tânărul bucureştean avea să se împrietenească pentru întreaga viaţă şi un termen pe care adversarii naţionalei României începeau să înveţe să-l uite.

Singurele două egaluri şi două dintre cele opt victorii din istoria întâlnirilor România – Franţa au fost reuşite cu Penciu pe teren, de multe ori în calitate de marcator principal.

În ziua de azi, recordul reprezentat de seria de 4 meciuri fără înfrângere în faţa francezilor este fără îndoială o performanţă pe care orice suporter realist o consideră de neegalat.

Alexandru Penciu, un sportiv strălucitor, oscilând între două lumi atât de diferite, cea a unui Occident fascinat de valoarea sa şi care l-a supranumit, pe drept, Alexandru cel Mare şi cea a unui regim injust, care a încercat să-l şteargă literalmente din cartea de istorie a rugby-ului pentru că Alexandru alesese să părăsească ţara şi să fie cel mai bun marcator timp de doi ani la rând în campionatul italian.

Un sportiv desăvârşit pentru două generaţii diferite, cea a suporterilor care au fost contemporani cu cel mai mare fundaş din rugby-ul românesc şi cea a tinerilor ambiţioşi pe care i-a antrenat şi pregătit pentru marea performanţă. Şi bineînţeles, un remarcabil pionier al tacticii, primul om din lume care a aplicat cu succes pe teren intercalarea jucătorului în plus în linia de trei sferturi.

De 37 de ori titular incontestabil al „stejarilor”, Penciu a fost, alături de coechipierii săi, motivul principal pentru care ar fi putut să existe „Turneul celor şase naţiuni” în care România să fie membru cu drepturi depline.

Citește întreaga poveste a lui Alexandru Penciu AICI