De ce ne cad balcoanele în cap și nu se mai termină pasajul de la Sudului?
Articol de Mircea Apostolescu, 17 noiembrie 2016, 09:26
Se spune că istoria este o știință pur teoretică, fără aplicații practice și care nu ne folosește la nimic, în viața cotidiană. Nimic mai neadevărat, istoria ne poate învăța multe despre ceea ce ni se întâmplă în viață de zi cu zi, ne poate explica de ce se întâmplă anumite lucruri. Spre exemplu, pasajul subteran de la Piața Sudului ar fi trebuit dat în folosință în iunie 2015, dar nu este finalizat nici până astăzi. Există o explicație în istorie, pentru acest lucru. Un alt exemplu: duminica trecută a bătut vântul foarte puternic și două balcoane de pe Șoseaua Giurgiului s-au prăbușit. Doar o minune a făcut ca nimeni să nu fie rănit sau chiar ucis. Și pentru asta există o explicatie pe care o putem găsi în istorie.
Stăteam la etajul șapte al unui bloc de zece etaje. Vecinul de sub noi s-a plâns că eu și fratele meu alergăm prin apartamentul de trei camere în care locuiam și-l deranjăm. Era ceva normal într-un bloc construit la normă, pereți subțiri și strâmbi, dar din beton verde-albăstrui, de sărea cuiul din ei, când încercai să-l împuști, ferestre care nu se închideau și un linoleum verde, pătat cu vopsea care nu se dădea dusă în niciun fel.
Tata i-a răspuns că și copii lui, care erau cam de aceeași vârstă cu noi, îl deranjează pe vecinul de dedesubt.
Erau conversații obișnuite într-un bloc comunist, ca și cele despre bujii, amortizoare, carburatoare etc, pe care le purtau vecinii, în fața blocului, când își reparau mașinile, împreună.
Oricum, eram norocoși, pentru că apartamentul nostru avea balconul pe toată lungimea celor trei camere, iar blocul era din cele noi, ridicate prin ’76. Aveam astfel o oarecare certitudine că, dacă fuseseră făcute economii la finisaje și instalații, măcar structura clădirii nu fusese batjocorită. Betonul verde-albăstrui, de structură de rezistentă, din care erau făcuți toți pereții, stătea mărturie că cei care îl construiseră nu se sinchisiseră de confort, de izolație fonica, dar făcuseră o construcție care să reziste. Așa se face că, spre exemplu, auzeam conversațiile vecinilor de deasupra noastră de parcă eram la ei în apartament, ba auzeam chiar și țăcănitul comutatoarelor, când aprindeau sau stingeau lumina, în vreo cameră.
Cum s-a ajuns, însă, ca dintr-o mahala cu puțin peste 32.000 de locuitori și aproape 6.000 de clădiri în 1948, dintre care cele mai multe cu un singur nivel, realizate din materiale ieftine, fără dotări edilitare, comuna suburbană Șerban Vodă să devină un cartier al Bucureștiului cu 140.000 de locuitori, lăudat în revista „Arhitectura R.P.R” din 1980 pentru că era pe-atunci „mai mare decât marile orașe interbelice”?
Până în 1954, în București se construiau anual puține apartamente, cam 400. În următorul cincinal, numărul de apartamente noi a crescut, variind între 1.000 și 3.000. Din 1959, construcția de locuințe a atins pragul de 7.000 de apartamente, iar trei ani mai târziu, capitala se lăuda cu alte 15.000 de apartamente proaspete, numai bune pentru muncitorii aduși din alte localități și repartizați pe noile platforme industriale, de exemplu, platforma I.M.G.B., care a luat naștere în 1963.
Construcția ansamblurilor de locuințe muncitorești din Berceni a început cu microraionul Nitu Vasile, situat între străzile Nitu Vasile, Secuilor și bulevardul Constantin Brâncoveanu și a continuat imediat cu blocurile din spatele spitalului Grigore Marinescu, astăzi Spitalul Clinic de Psihiatrie Profesor Dr. „Alexandru Obregia”. Se impunea, în urma apariției noului cartier, realizarea unor artere de circulație adecvate noilor nevoi, de exemplu strada Emil Racoviță. Ulterior s-au dezvoltat și nucleele aferente străzilor Aliorului, Covasna, Uioara, Reșița și bulevardelor Constantin Brâncoveanu și Metalurgiei, azi Alexandru Obregia.
Microraionul Nitu Vasile avea o suprafața de 28 hectare și fusese construit corespunzător principiilor stabilite, „o alternantă de blocuri înalte și blocuri joase, care forma ritmuri de volume”. Pe margini, existau dotări comerciale, iar în interior locuri de joacă pentru copii. Chiar în centrul microraionului rămăsese un grup de case vechi, pe care nu le-au putut demola, și despre care Institutul Proiect București spunea că dă zonei un caracter propriu.
În 1968, se construiseră deja 3.000 de apartamente și pe șoseaua Olteniței, dar gruparea de locuințe, cu toate că avea și unele dotări comerciale, era încă marginalizată, așteptând să fie integrată într-o structură mai mare.
Abia în anii ’80, ansamblul Berceni-Olteniței, în perimetrul format de Olteniței, Berceni și fosta stradă Dumitru Petrescu, astăzi Turnu Măgurele, s-a mărit la 52 hectare și 10.000 de locuințe, la care se adăugau creșe, grădinițe și centre comerciale. Magazinul B.I.G. Berceni fusese deja deschis în 1975, iar piața agro-alimentară urma să fie inclusă în noul ansamblu.
Ansamblurile Sud-Berceni cuprindeau toată zona dintre șoseaua Berceni și șoseaua Giurgiului, la sud de artera inelară de circulație. Până în 1968 fuseseră deja date în folosință peste 5.600 de apartamente, din cele 15.000 proiectate. În deceniul următor au fost demolate și ultimele case vechi din zonele Drumul Găzarului, Almasul Mare și Luica, construind încă 7.000 de apartamente.
Blocurile de pe fostul bulevard Metalurgiei, considerat cea mai importantă arteră de circulație din Berceni, datorită lărgimii și accesului facil la platforma I.M.G.B., păreau să aducă puțină varietate în aspectul fagurilor-dormitor, clătind puțin ochii locuitorilor de gri-ul și uniformitatea celorlalte blocuri.
Ritmul infernal în care s-a construit cartierul Berceni, ca și celelalte cartiere apărute în timpul regimului comunist, mai ales după prima criză energetică din ’73, a fost susținut de două idei majore: depășirea de plan și reducerea de costuri. Așa se explică recordurile în care un bloc de zece etaje era tencuit în doar 3 zile, cu un singur strat de glet, parchetul era înlocuit cu linoleumul vernil sau cu model în romburi, iar ferestrele erau micșorate de la 1,5 m la 1,2 m, pentru economisirea energiei.
Toate acestea fac astăzi ca Berceniul să fie un cartier enorm, care concentrează o mare parte din cele 1.680 de blocuri din Sectorul 4. Unele dintre acestea sunt destul de vechi, din anii ’50, așa că au ajuns să-și „piardă” balcoanele, din cauza vântului puternic, cum s-a întâmplat, duminica ce tocmai a trecut, pe Giurgiului. O altă consecință a ritmului incredibil de dezvoltare a Berceniului o resimt toți locuitorii și în ziua de astăzi. Este vorba despre faptul că rețelele edilitare nu au fost evidențiate clar pe hărți. Din această cauză, constructorii pasajului de la Piața Sudului au dat peste conducte de termoficare și canalizare imense, peste cabluri de energie electrică, care alimentează tot cartierul și despre care nimeni nu știa că sunt acolo.
Iată că istoria ne învață multe lucruri folositoare, dacă avem răbdarea de a studia vremurile de demult sau mai recente.
