Collateral Beauty: A doua şansă… şi cine o oferă
Articol de , 6 martie 2017, 19:39
Primit prost de mare parte din criticii din Statele Unite şi cei de pe internet, filmul „Collateral Beauty” rezistă pe ecranele Cinema City Cotroceni şi Sun Plaza de mall de două lună. Deci: publicul o gustă. Şi are şi de ce. Pornind chiar de la subiectul profund, subliniat oarecum şi de subtitlul românesc, „A doua şansă”, al acestei drame ce explorează cu multă emoţie felul în care oamenii reuşesc să găsească frumuseţe chiar în suferinţă şi cum iubirea, timpul şi moartea se îmbină astfel încât să aducă echilibru existenţei noastre.
Will Smith dovedeşte, din nou, că se descurcă bine nu numai în comedii, interpretând acum pe Howard Inlet, un bărbat cu o carieră strălucită în publicitate, care ajunge să renunţe la orice speranţă după ce-şi pierde fiica, părăsind apoi şi soţia, a doua persoană importantă din viaţa sa. El trimite prin poştă scrisori dure adresate Iubirii, Timpului şi Morţii, fiecare dintre acestea fiind întrupate de actori de teatru în film şi legate de angajatorii lor, trei prieteni şi colegi ai lui Howard care apelează la această intervenţie surprinzătoare şi emoţionantă temându-se pentru soarta lui, cea a firmei şi pentru ei înşişi. Howard este astfel forţat să-şi înfrunte toate temerile şi să accepte realitatea înainte de a pierde totul, o importantă intervenţie având şi fosta sa soţie.
Cum au fost concepute aceste personaje de către scenaristul Allan Loeb, jucate foarte bine de Keira Knightley, Jacob Latimore şi Helen Mirren sub îndrumarea regizorului David Frankel, ele sunt mai mult decât actorii de teatru – Amy, Brigitte şi Raffi – angajaţi să le joace şi să-l abordeze direct pe Howard, ci par a fi măcar reprezentanţii „abilitaţi” ai Iubirii, Timpului şi Morţii. Mai ales pentru cei trei prieteni şi colegi ai personajului principal. Astfel, cel jucat de Michael Peña suferă de un cancer, ajuns în faza terminală, după ce părea că l-a învins; Kate Winslet interpretează o femeie care se apropie de menopauză şi suferă că nu este mamă; iar personajul lui Edward Norton nu-şi găseşte dragostea vieţii, trăind doar aventuri amoroase.
Cu o imagine frumoasă, cu o coloană sonoră ce susţine povestea, cu interpretări actoriceşti foarte bune, drama „Collateral Beauty” are şi dialoguri cu conţinut filozofic acceptabil şi firesc, inclusiv unele despre arta actorului cu „sinceritatea” sa şi mijloacele cu care elaborează iluzia, punându-se întrebarea dacă ceea ce fac interpreţii Iubirii, Timpului şi Morţii e moral sau nu.