Povestile Bucurestilor de demult…

Articol de Mircea Apostolescu, 6 aprilie 2017, 20:30

Ne tot lamentam, pe la diverse ocazii festive, mese rotunde sau simpozioane, cum ca orasul nostru nu atrage suficienti turisti, ca majoritatea celor care vin la Bucuresti sunt fie manati de afaceri, fie in trecere sau, in cel mai bun caz, vin la vreun meci de fotbal.
Ce-i drept, Bucurestiul nu prea este o destinatie turistica, in sine, nu prea auzi straini care sa povesteasca, entuziasmati, ca au fost intr-un citybreak la Bucuresti.
Dar asta este numai vina noastra, a bucurestenilor!
De ce?
Pai, hai sa fim cinstiti cu noi insine, nici noi nu ne cunoastem orasul.
Si, daca vreti sa verificam ca asa stau lucrurile sau nu, iata un test simplu: daca, maine ar veni un prieten din strainatate la Bucuresti, unde l-ati duce, in afara de Palatul Parlamentului si de Centrul Istoric?
Daca raspunsul la aceasta intrebare e o ridicare din umeri, permiteti-mi sa va spun ca am dreptate, ca nu cunoastem locurile frumoase si incarcate de istorie pe langa care trecem, poate, zilnic ori, poate mai rar, dar care se afla chiar in centrul orasului.
Si, pentru ca se apropie Saptamana Patimilor Mantuitorului, am sa va dau drept exemplu Biserica Sfantul Gheorghe cel Nou.

Aceast superb monument in stil brancovenesc, ultima ctitorie a Sfantului Voievod Constantin Brancoveanu, se afla chiar la kilometrul zero al orasului, in Piata Sfantul Gheorghe, si se vede perfect atunci cand astepti tramvaiele 16 sau 21 sau cand treci prin piata, in drum spre Universitate, ori spre Piata Unirii.
Inconjurata, acum, de o curte superba, un mic parc, de fapt, biserica este strajuita de statuia lui Brancoveanu, realizata de sculptorul Oscar Han, incadrata de doi copaci seculari.
Tot in curtea bisericii se afla monumentul „Kilometrul Zero”.

De fapt, Biserica Sfantul Gheorghe cel Nou este unul dintre cele mai vechi lacase de cult din Bucuresti.
Pe la jumatatea secolului al XVI-lea, un calator francez, Piere Lescalopier, care trecea prin Bucuresti, mentiona ca aceasta biserica exista deja de multa vreme.
De-a lungul timpului, biserica este refacuta si marita de mai multe ori.
In 1705, insa, cronicarul Radu Greceanu scrie ca domnul Tarii Romanesti, Constantin Brancoveanu „nu a mai putut suferi, in mijlocul targului, cu asa mult norod, o astfel de biserica” si a poruncit refacerea ei.
Astfel, Biserica Sfantul Gheorghe cel Nou avea sa fie ultima ctitorie a domnului Constantin Brancoveanu si, totodata, este ultima dintre ctitoriile sale care se mai afla in picioare, in Bucuresti, dupa demolarea Spitalului Brancovenesc, in anii ’80.
Pentru refacerea bisericii, Brancoveanu l-a ales pe arhitectul Veseleil, care a proiectat si realizat edificiul, iar, ca ispravnic, adica cel ce se ingrija ca santierul sa nu duca lipsa de cele mai bune materiale si de cei mai priceputi mesteri, pe Marele Aga, adica seful politiei, Ianache Vacarescu.
Pictura bisericii a fost facuta de Parvu Mutu, un mare „zugrav de biserici” al vremii, care, mai apoi, avea sa intemeieze o adevarata scoala, la Bucuresti.

Lucrarile au inceput cu definitivarea hanului manastirii, neterminat de catre unul dintre ctitorii anteriori, dragomanul Portii Otomane Nikusios.
Hanul inconjura biserica pe toate cele patru laturi, avand 200 de bolti.
Era o constructie neintrecuta, in epoca, ce avea, asa cum se obisnuia, atat rol comercial, adunand negustorii si mestesugarii, cat si rol de aparare.

In anul 1707, noua biserica era gata, „zugravita”, infrumusetata si inzestrata cu odoare, icoane legate in aur si argint si batute in pietre pretioase, sfesnice si candele de argint lucrate cu mare maiestrie, si mobilier bisericesc de mare pret, precum si cu numeroase mosii, asa cum se obisnuia pe atunci.
Asa se face ca, in ziua de praznuire a Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, adica pe 29 iunie, in acel an, Biserica Sfantul Gheorghe cel Nou a fost tarnosita.
Cu acest prilej, a avut loc o mare procesiune, condusa chiar de catre Voda Constantin Brancoveanu, inconjurat de intreaga sa familie, Doamna Maria Brancoveanu, cei patru fii, Constantin, Matei, Radu si Stefan, si cele sapte fice, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Balasa si Smaranda.
Au fost la procesiune si la tarnosirea bisericii toti marii boieri, in frunte cu Ianache Vacarescu, care il va insoti pe Domn, alaturi de cei patru fii, in martiriul sau, inaltii ierarhi ai vremii si multime de popor, cum povesteste Radu Vel Logofat Greceanu in „Viata lui Constantin Voda Brancoveanu”.

Frumoasa biserica de la kilometrul zero al Bucurestiului gazduieste moastele Sfantului Ierarh Nicolae Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, „ferecata in argint ales si impodobita cu diamanturi, daruita de Io Mihai Voievod (Viteazul) si Doamna Stanca, in 1599, ispravnic fiind Mitropolitul Ieftemie”, dupa cum mentioneaza cronica.

Dar, poate si mai presus de mana dreapta a Sfantului Ierarh Nicolae, urma a trecerii Viteazului prin istoria cetatii Bucurestilor, Biserica Sfantul Gheorghe cel Nou adaposteste locul de odihna al Sfantului Voievoe Martir Constantin Brancoveanu.

Asa dupa cum povesteste Anton Maria del Chiaro, secretarul personal al lui Brancoveanu, in 1720, la sase ani de la martiriul de la Tarigrad, cand Domnul a fost ucis, impreuna cu cei patru fii ai sai si cu Marele Vistiernic Enache Vacarescu, Doamna Maria, credincioasa sotie a fostului domn, a reusit sa aduca, in mare taina, osemintele acestuia, de la Manastirea cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Insula Halki, la biserica ctitorita de catre Voda Brancoveanu. Tot la porunca Mariei Brancoveanu, deasupra mormantului a fost asezata o lespede de marmura alba, cu elemente decorative in stil brancovenesc.
In partea de sus, dinspre cap, a acesteia, se afla stema Tarii Romanesti, iar, in partea de jos, spre picioare, o scena alegorica, reprezentand moartea, ce tine o coasa in mana dreapta, iar, in mana stanga, un fir de crin cu trei flori.

Fiindca Ahmed al III-lea, cel care poruncise uciderea Brancovenilor, se afla inca pe tronul Imperiului Otoman, de teama represaliilor si a pangaririi mormantului, pe lespedea de marmura nu este scris numele lui Brancoveanu.
Insa, Doamna Maria a daruit bisericii o candela de argint filigranat, pe care, cu litere chirilice, este trecuta pisania ce nu s-a putut daltui in marmura: „Aceasta candela ce s-a dat Sveti Gheorghe cel Nou lumineaza unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brancoveanu Basarab Voievod, iului 12 zile, leat 7228”, adica 1720.
Noua ani mai tarziu, insasi Doamna Maria Brancoveanu avea sa fie ingropata langa sotul ei, asa cum ii fusese dorinta. In cripta bisericii odihnesc si alti descendenti din neamul Brancovenilor.

Candela a fost luata din biserica si dusa la Muzeul National, in vremea regimului comunist. Dar ea a revenit la locul ei si lumineaza mormantul Sfantului Voievod Martir Constantin Brancoveanu.

In curtea Bisericii Sfantul Gheorghe cel Nou se afla si monumentul intitulat „Kilometrul Zero”.
Acesta a fost realizat in 1938, fiind conceput de catre arhitectii Horia Creanga si Stefan Niculescu si realizat de catre sculptorul Constantin Baranschi.
Monumentul reprezinta o roza a vanturilor, intre razele careia sunt gravate stemele si denumirile principalelor provincii romanesti ale Romaniei Mari – Ardealul, Banatul, Basarabia, Bucovina, Dobrogea, Moldova, Muntenia si Oltenia.
In centrul rozei se afla o sfera, incinsa, pe circumferinta, cu un brau, pe care sunt reprezentate semnele zodiacului.

Pe ghizdurile de piatra ale micului bazin ce inconjoara roza vanturilor sunt daltuite denumirile principalelor orase ale Romaniei Mari si distantele, pornind de la Kilometrul Zero, pana la aceste orase.
Pasionatii de istorie vor putea regasi, acolo, numele unor orase precum Chisinau, Orhei sau Tighina, care, astazi, se afla in Republica Moldova, precum si orase ca Bazargic sau Dobrici, care se gasesc, azi, pe teritoriul Bulgariei.

Si acest monument are propria sa istorie.
Astfel, la inceput, arhitectii si sculptorul au vrut sa amplaseze pe sfera din mijloc o statuie de bronz a Sfantului Gheorghe rapunand balaurul.
Aceasta forma a monumentului nu a fost agreata, insa, de catre Biserica Ortodoxa Romana.
Apoi, sculptorul a venit cu ideea ca statuia de bronz sa il reprezinte pe Fat Frumos rapunand balaurul.
Dar nici aceasta propunere nu a fost agreata.
Astfel s-a ajuns la forma pe care o putem vedea astazi.
Peripetiile monumentului nu s-au incheiat, insa, aici.
In 1952, regimul comunist a scos sfera de la locul ei, iar bazinul a fost acoperit cu pamant, deoarece continea numele unor provincii romanesti ce devenisera republici sovietice sau parti ale acestora si denumirile unor orase care nu se mai aflau intre granitele Romaniei.
Abia in iunie 1998, monumentul „Kilometrul Zero” a fost re-inaugurat, dupa restaurarea sa.

Iata, asadar, foarte succint, cata istorie asteapta sa fie „descoperita”, chiar in mijlocul orasului.
Nu am vazut autocare cu turisti oprindu-se pentru a vizita superba biserica brancoveneasca, mormantul Martirului crestin care a ctitorit-o si monumentul din curtea ei.
Daca vizitezi alte orase mari, vei ajunge, cu siguranta la Notre Dame de Paris, la Westminster Abbey, la Berliner Dom, la Stephansdom, Catedrala Sfantul Stefan sau la Catedrala Sfantul Vitus.
Vina ca noi nu mai stim aceste „povesti ale Bucurestiului” ne apartine noua ca bucuresteni si Municipalitatii care se indestuleaza din taxele si impozitele noastre, in totalitate!

Daca nu ne intereseaza istoria propriului nostru oras, am putea macar sa intelegem, dintr-un pur spirit mercantil, ca povestile acestea „vand” locurile si ca numai descoperind vechile istorii ale Bucurestiului putem atrage turistii. Altfel, vom ramane doar cu turismul de bussiness si cu suporterii de fotbal care se umfla cu bere in Centru Vechi, iar cand ajung acasa, nici nu mai stiu exact in ce oras au fost la meciul echipei favorite, daramite cum arata Bucurestiul!