Amintiri de pe “Drumul spre Vozia”
Articol de razvanursuleanu, 19 octombrie 2017, 14:56
Pe harta literaturii fantastice românești există câteva poteci pe care toată lumea le cunoaște. Nu te poți rătăci, marcajele sunt clare, pleci din cetatea Eminescu, cea de peste codri, treci prin poiana cu nouăsprezece trandafiri a lui Mircea Eliade și ajungi în rezervația de zimbri a lui Vasile Voiculescu. Mai sunt poate câțiva care cunosc și drumul spre Țara lui Vam, acolo unde Vladimir Colin oferea cândva zâmbete și autografe călătorilor, dar sunt în continuare zone întinse despre care foarte puțini mai știu câte ceva, porțiuni mari de hartă unde rar se mai aventurează câte un cititor.
Mihai Andrei Aldea a adăugat pe această hartă nu doar un drum, cel spre Vozia, ci o întreagă pădure. Cu aproape zece ani în urmă se întâmpla acest lucru și între timp “Drumul spre Vozia” a devenit o trilogie minunată, dar pe mine gândurile mă duc mereu către primele aventuri, momentul acela magic în care eroii se hotărăsc să plece “there” și, cu puțin noroc, “back again”.
Până să citesc această carte eram foarte sigur că frăția din care făceau parte Tolkien, George Martin și Robin Hobb era de ajuns pentru orice expediție în fantastic. Mi se întâmplă foarte rar să leg prietenii cu personajele dintr-o carte, așa că Bilbo Baggins, Gandalf, Frodo, John Snow și FitzChivalry formau deja un grup pe alesesem să îl consider închis. Scriitorul Mihai Andrei Aldea mi-a oferit nu numai un drum nou și o întreagă pădure, dar și trei noi camarazi de suflet pe care îi tot rog de atunci să nu uite să-mi spună și mie atunci când pleacă într-o nouă călătorie..
Dan, Surdul și Mitu sunt niște personaje imaginare care nu cred că își mai pot găsi un corespondent în prezent, un om care să le poarte calitățile. Trăind într-o mare de gânduri ascunse, oamenii din zilele noastre s-au transformat, au devenit mai curând altceva decât altcineva. De aceea ne refugiem uneori în cărți, pentru a-i putea căuta acolo pe cei care nu îți oferă niciodată un sentiment de nesiguranță atunci când se află în spatele tău. Cei trei eroi sunt prietenii pe care și-i dorește oricine.
În mitologia românească nu au existat gremlini, orci sau kobolzi. Noi nu am avut legende despre trolii care păzesc podurile, cerând bani fiecărui trecător. Autorii români împrumută de multe ori aceste personaje, pentru că Zmeul, Muma Pădurii și Ileana Cosânzeana sunt considerate desuete. Mihai Andrei Aldea, unul dintre puținii daci liberi pe care am avut bucuria de a-i întâlni, a adus în “Drumul spre Vozia” tot ceea ce crezusem că s-a pierdut pentru totdeauna în fantasticul românesc. I-a adus pe ceilalți daci și a adus strigile. Ne-a reamintit că în veacurile trecute călătorii se temeau de năluci și de iele. A adăugat tuș pe toate drumurile vechi și ne-a invitat să le parcurgem din nou. Mihai Andrei Aldea, cartograful literelor, a refăcut cu răbdare întreaga hartă. Iar eu, în niciun caz ghid dar cu siguranță călător, vă invit să mergeți în orice direcție doriți, dar nu carecumva să uitați să treceți și pe “Drumul spre Vozia”.
Nota acordată romanului : 9,8