Despre emigrație, fără patimă
Articol de , 6 august 2018, 08:38
Este greu să fii imparțial și rational când vorbești despre fenomenul migratiei, fie că este vorba de emigrație, sau de imigrație, dar cu atat mai greu este să lași patima la o parte atunci când analizezi situația din România, când vorbești despre milioanele de români care au plecat ca să muncească în alte părți.
Că or fi 3 milioane și jumătate de români, sau mai mulți, sau mai puțini, care au plecat în Vest, că or fi 1,5 milioane, sau mai mulți, sau mai puțini numai în Italia, că emigranții reprezintă aproape un sfert, sau mai mult, sau mai puțin, din populația în vârstă de muncă a României, cifrele precise nu sunt atât de importante, situația în sine este aceea care îi îngrijorează pe mulți.
Cu riscul de a-i supăra pe acei mulți îngrijorați, trebuie, totuși, să spunem că ar fi trebuit să ne așteptăm la așa ceva. Ar fi trebuit să ne așteptăm la așa ceva nu numai din 2007, când am aderat la UE, ci chiar din ziua în care a căzut comunismul și s-au deschis granițele.
Ar fi trebuit să știm, sau cei care știau ar fi trebuit să le spună și celorlalți, despre adevărul istoric reprezentat de milioanele de italieni, portughezi, spanioli, care în anii de început al Pieței Comune, care nu se numea încă Uniunea Europeană, au plecat din țările lor ca să lucreze în nordul mai bogat al Europei. Înainte de 1990 zidarul spaniol, șoferul italian, bona portugheză, toti angajați la negru, erau subiectele presei franceze.
De ce, totuși, așa cum arată cifrele unor instituții, procentul de români emigranți în totalul populației României este astăzi mult mai mare decât era procentul de italieni care lucrau în alte țări europene în anii ’60 sau ’70?
Pur și simplu pentru că anii ’60 – ’70 erau o perioadă în care în țările bogate din Occident nu se punea – încă! – problema sporului natural negativ, iar deficitul de fortă de muncă era mult mai mic decât astăzi. Occidentul era înca în baby boom-ul postbelic, iar în acei ani etnicului olandez, sau german, sau luxemburgez nu îi era rușine să sape șanțuri, sau să lucreze la câmp, sau pe șantiere de construcții din propria lui țară. Somajul era aproape zero.
Intre timp țările occidentale s-au îmbogățit, iar, în paralel, populația lor a intrat în spor natural negativ. Drept consecință astăzi cetățeanul britanic, sau olandez a ajuns să prefere să trăiască din ajutorul de somaj și din asistență sociala – suficient de generoase în țările bogate – decât să-și rupă spatele în agricultură. În același timp, milioanele de locuri de muncă puțin calificate, sau complet necalificate pe care se bazează, totuși, o economie oricât de tehnologizată ar fi ea, continuă să existe, așa că singura șansă este ca ele să fie ocupate de străini. Străini în proporție mult mai mare decât era nevoie acum 40 de ani.
Un reportaj difuzat pe TV5 Monde în anii ’90 era intitulat «Golden Boys» și se referea la colegătorii de mere Golden din sudul Franței. La un moment dat reporterul l-a intrebat pe fermier de ce folosește zilieri polonezi și maghrebieni, când sunt atâția șomeri francezi. Fermierul, foarte direct, i-a raspuns că, pur și simplu, recoltarea se face în luna august, atunci când șomerii francezi își iau concediul la care au drept prin lege (!?), așa că singurii doritori să muncească în august sunt străinii.
De ce pleacă astăzi atât de mulți români cu calificare înaltă?
Pentru că, incomparabil mai mult decât in anii ’60 – ’70, Occidentul duce astăzi lipsă și de intelectuali, nu doar de muncitori cu sapa. De la medicii de provincie – pentru că medicul cetățean francez preferă să fie a șaptea mână într-un spital dintr-un oraș mare decât să se ducă într-un cabinet dintr-un orășel de 5.000, sau 10.000 de locuitori – până la informaticienii care trebuie să învețe mult și să muncească și mai mult, Occidentul, pe măsură ce se îmbogățește și pe măsură ce are mai puțini tineri, are mai mare nevoie de oameni calificați. Până și foarte reticenta Mare Britanie a anunțat că după Brexit va ține larg deschisă poarta pentru orice imigrant calificat.
Dacă am fi avut o imagine mai realistă despre ce înseamnă economia UE ar fi trebuit să ne așteptăm la așa ceva, dar nu am știut, sau, mai curând, nu am dorit să știm care sunt aceste realități. Acum, când ne lovim de ele, ne speriem.
De ce, după cum spun cifrele oficiale, procentul de români care pleacă în Occident este mult mai mare decât procentul de polonezi, sau de cehi ?
O dată pentru că diferențele de PIB/locuitor și de venituri sunt mai mari între România și Occident decât între Polonia și Occident. În al doilea rând, pentru că în prezent cea mai mare nevoie de forță de munca necalificată, sau slab calificată este în țările de origine latină. Unui chelner, sau unui lăcătuș, sau instalator român îi este incomparabil mai ușor să se integreze cultural și lingvistic în Italia, sau Spania, decât îi este unui polonez, sau ceh. Italia, Spania, Portugalia țările foste furnizoare de imigrație masivă în anii de început ai Pieței Comune, au devenit acum suficient de bogate ca să aiba ele însele nevoie de imigranți. Este o realitate. Asa cum o realitate este că populația Franței, Germaniei, sau Olandei îmbătrânește în prezent mai repede decât oricând până acum și în consecințtă crește dramatic nevoia de asistente, de personal de îngrijire la domiciliu, de salariați în azile și cămine etc. Și în România avem mare nevoie, dar occidentalii își permit să-i plătească mult mai bine. Libera circulație a forței de muncă.
In concluzie, de ce pleacă românii în Occident?
Fără supărare, nu au plecat si nu pleacă pentru că în țară nu găsesc de muncă, ci pentru că vor să câștige acum – nu peste zece ani – mai mulți bani. Zilele trecute o televiziune centrală afișa un titlu mare «Zilieri cu pretenții, angajatori disperați», o situație care, încet-încet, este recunoscută de toată lumea.
Să fie limpede, speranța oricărui om de a trăi cât mai bine este perfect legitimă – Constituția SUA vorbeste despre «dreptul la căutarea fericirii» – dar la fel de adevărat este că a invoca drept motiv pentru emigrare doar lipsa de oportunități de angajare în România este cel puțin neadevărat. Dacă nu credem ce spune guvernul este suficient să-i întrebăm pe constructori. Sau pe fermieri. Sau pe patronii din industrie.
Nu ar fi mai cinstit să spunem deschis că emigranții au plecat și pleacă pur si simplu din dorința de a câstiga mai bine? Dorință perfect legitimă, perfect morală, perfect naturală, instinctivă, explicabilă, cum vreți, dar care nu mai trebuie ascunsă sub pretextul «în România nu am găsit de muncă».
Toți suntem conștienți că în acest moment economia româneasca nu poate să ofere salarii cât de cât comparabile cu cele din Occident ca să convingă, eventual, emigranții să revină. Medicii par să fie, deocamdată, o excepție fericită – chiar dacă este și ea criticată – dar este mare nevoie de oameni și pentru autostrăzi, și pentru sistemele de canalizare, și pentru fabricile care ar putea fi construite, dar nu pot fi construite din cauză că nu găsesc doritori să se angajeze. Dincolo de declarațiile populiste, oricâte oportunități de muncă există astăzi în România, oricâte locuri de muncă vor exista în viitorul previzibi și indiferent de ce guvern ar fi la putere emigranții nu vor reveni prea curând. Vor reveni numai și numai atunci când salariile și sistemul de protecție socială vor fi cât de cât comparabile cu cele din Occident. Ceea ce se va întampla, asta este sigur, dar nu se poate întâmpla acum, sau mâine, sau poimâine.
Din fericire pentru toată lumea majoritatea românilor rămân în țara lor deși câștigă incomparabil mai puțin decât ar putea să câștige în Franța, așa cum majoritatea grecilor rămân în țara lor deși câștigă incomparabil mai puțin decât ar putea să câștige în Marea Britanie, așa cum majoritatea portughezilor rămân în țara lor deși câștigă incomparabil mai puțin decât ar putea să câștige în Germania.
Asta face parte tot din normalitatea europeană.
