Bine de citit: „Amuleta”
Articol de razvanursuleanu, 5 ianuarie 2019, 13:35
Am încercat să aflu istoria expresiei “a râde cu gura până la urechi”, dar nu am încercat prea mult, astfel că nu am aflat nimic. Și uite așa am rămas în continuare cu părerea (pe care o aveam încă de când eram mic) că japonezii au inventat această expresie. 
În copilărie adoram desenele animate japoneze și îi iubeam nespus pe Sindbad Marinarul și pe Heidi, atâta vreme cât nu râdeau sau se mirau de ceva. Pentru că în acel moment cumplit gura le pleca din poziția ei firească și se muta pe obraz, foarte aproape de ureche. Acolo le râdea gura. Lângă ureche. Iar eu, buimăcit de faptul că la ora de anatomie de la școală chipul omenesc de pe planșe arăta altfel, așteptam să se potolească, pentru a ne putea continua aventurile (eventual în liniște și fără motive de amuzament, ceea ce era greu, pentru că Peter, prietenul lui Heidi și cioara Shiera, prietena lui Sindbad, aveau mereu chef de glume).
“Amuleta – Păstrătoarea Pietrei (cartea întâi)” este o carte japoneză de benzi desenate, scrisă de Kazu Kibuishi. Din punctul meu de vedere această carte este foarte frumoasă, pentru că nimeni nu râde. Toate personajele sunt serioase și preocupate de acțiune, ceea ce înseamnă că au gura la locul ei. Chiar și în momentele în care feluriți monștri încearcă să le sperie, gurile lor nu se mișcă din poziția lor naturală (e adevărat, în aceste momente au ochii bulbucați, dar asta nu mă deranjează prea mult). Trebuie să menționez totuși faptul că (la pagina 27) gura lui Mami se cam duce ușor pe obrazul drept când îi strigă lui Navin “Coboară de-acolo!”, dar acest lucru ar putea fi din cauza unei greșeli de tipar, ceea ce îl face neconcludent.
Recomand. Nu, serios (și fără glumă sau râsete), chiar vă recomand cartea. Mie mi-a plăcut.
