ISTORIE: Unirea Principatelor Române, un pas către Marea Unire!

Articol de Mircea Apostolescu, 24 ianuarie 2019, 10:58

160 de ani de la Unirea Principatelor Române sun domnia lui Alexandru Ioan Cuza…

Chiar dacă anul trecut am vorbit foarte mult despre Marea Unire a tuturor românilor și despre făurirea României Mari, la 1 Decembrie 1918, Unirea Principatelor Române nu trebuie să ne pară un eveniment istoric minor, lipsit de semnificație!

Trăind într-o zonă marcată de interesele marilor puteri europene și frământată de războaiele pentru hegemonie la Dunărea de Jos dintre acestea, românii au fost nevoiți să își urmărească idealul național prin politica pașilor mărunți. Astfel, Unirea Principatelor Române de la 1859 punea bazele statului modern Român, creea premisele pentru câștigarea Independenței de Stat a României, la 1877-1878, și, mai apoi, pentru Marea Unire de la 1918.

Așadar, exact acum 160 de ani, pe 24 ianuarie, se realiza Unirea Principatelor Române. Aceasta a adus împreună, mai întâi sub titulatura de Principalele Române Unite, Țara Românească si Moldova.

Foto: www.adevarul.ro

Acestea aveau să formeze, mai apoi, România Mică sau Vechiul Regat, sub domnia principelui și, după 1881, a regelui Carol I. La 1877, România își va câștiga independența de stat , scuturând suzeranitatea otomană, în urma Războiului de Independență, de la 1877-1878.
Această Unire a Principatelor a fost, intr-o prima fază, o uniune personală, recunoscută de marile puteri foliar pe durata domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Astfel, colonelul Alexandru Ioan Cuza, comandantul micii armate a Moldovei și reprezentantul Partidei Naționale, condusă de Mihail Kogalniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu a fost ales, mai întâi, Domn al Moldovei, pe data de 17 ianuarie 1859.

Pe data de 24 ianuarie 1859, sub presiunea unei mulțimi de 30 de mii de oameni, Adunarea Ad-hoc a Țării Românești l-a ales, in unanimitate, ca Domn tot pe colonelul Cuza.
Deoarece Convenția de la Paris, din 1858, semnată de către marile puteri in urma Războiului Crimeii, prevedea doar că cele două principate își vor alege câte un Domn, nefăcând precizarea că cei doi domni trebuie să fie persoane diferite, actul politic de la 24 ianuarie 1859 a dus la crearea unei uniuni personale, sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza.
Astfel, fruntașii politici ai vremii din cele două părți ale Milcovului au pus marile puteri europene în fața faptului împlinit.

Au urmat, apoi, eforturi diplomatice pentru recunoașterea Unirii Principatelor, care era considerată de către Imperiul Otoman si de către Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris din 1858.
Astfel, la a doua ședință a noii Conferințe de la Paris, din 1-13 aprilie 1859, dedicată situației din Țările Române, Franța lui Napoleon III, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia recunoșteau dubla alegere a lui Cuza, în timp ce Imperiul Otoman și Austria incercau să pregătească o intervenție militară in Țările Române.

In fața acestei amenințări, Cuza a ordonat concentrarea armatei moldo- muntene, in tabăra de la Florești, între Ploiești și Câmpina.

În fine, sub presiunea celorlalte puteri. Imperiul Otoman și Austria au recunoscut și ele dubla alegere a lui Cuza, la ultima întrunire a Conferinței de la Paris, din 25 august/7 septembrie 1859.
După această recunoaștere, Alexandru Ioan Cuza a demarat acțiunile de unificare si modernizare administrativă si legislativă, prin care s-au pus bazele statului modern român.

Dacă avem paciența de a citi istoria acelor vremuri, vom observa că între cele două evenimente de o maximă importanță pentru Neamul Românesc sunt multe similitudini.

Astfel, atât Unirea Principatelor, cât și Marea Unire au avut loc în vremi de mari frământări și de reașezări ale raporturilor de forțe dintre marile puteri europene.
Dacă în cazul Marii Uniri a fost vorba despre Prima Conflagrație Mondială, la care România a luat parte vreme de doi ani, între 1916 și 1918, în cazul Unirii Principatelor, a fost vorba despre Războiul Crimeii și Conferința de Pace de la Paris.

„Aliații” României, adică cei ce au recunoscut de la început dubla alegere a lui Cuza la București și la Iași, au fost, în mare parte, la ambele Conferințe de Pace de la Paris, cea din 1859 și cea din 1919, cei ce aveau să susțină România și pentru aducerea Transilvaniei la patria mamă, adică Franța și Anglia.

Dacă la Conferința de Pace de la Paris din 1919, sprijinul celui de-al 28-lea președinte american, Wodrow Wilson, și cele „Patrusprezece puncte” ale sale ce vorbeau despre „Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele” s-au dovedit esențiale; la 1859, Unirea Principatelor mai primea și susținerea Rusiei, ce voia să slăbească influența otomană, și pe cel al Prusiei, care dorea să diminueze influența austriacă la Dunărea de Jos.

Atât Unirea Principatelor Române, cât și Marea Unire s-au realizat prin catalizarea energiilor întregului popor și în urma unui consens al clasei politice a fiecărei vremi.

La 1859, avem Divanurile Ad-hoc și marile adunări populare, precum cea de la București, în sprijinul Unirii. Avem acțiunea comună a unor fruntași politici din cele două părți ale Milcovului, de la Mihail Kogălniceanu, Manolache Epureanu, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Anastasescu Panu și Vasile Mălinescu, în Moldova, până la C.A. Rosetti, , frații Ștefan și Nicolae Golescu, frații Ion și Dumitru Brătianu, A. G. Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, în Muntenia.

Ei bine, și pentru intrarea României în Primul Război Mondial, alături de puterile Antantei, pentru unirea cu Transilvania, clasa politică a vremii a ajuns la un consens, această opțiune reunindu-i pe liberalii conduși de Ionel Brătianu, dar și pe conservatorii lui Nicolae Filipescu și Take Ionescu, aflați, pe atunci, în opoziție.

În fine, dacă Marea Unire a fost câștigată pe câmpurile de bătălie ale Marelui Război de Întregire a Neamului, unde au căzut la datorie peste 220 de mii de soldați, subofițeri și ofițeri români, dar mai ales în bătăliile Verdunului Românesc de la Mărăști, Mărășești și Oituz; Unirea Principatelor Române a fost precedată de Războiul Crimeii, la care românii nu au luat parte. Dar, Unirea de la 1859 avea să fie urmată, la nici 20 de ani, de Războiul de Independență, în urma căruia Regatul României scăpa de suzeranitatea otomană. Și pe câmpurile de bătălie de la Grivița și Plevna s-au jertfit 10 mii de ostași români.

Iată, așadar, că Unirea Principatelor, departe de a fi „Mică Unire”, rămâne un eveniment istoric fundamental, fără de care Marea Unire nu ar fi putut exista, deoarece nu ar fi existat statul modern român independent, Vechiul Regat, cu care să se unească, la 1918, românii din Transilvania, Basarabia și Bucovina!