Am intrat în Săptămana Neagră a Creștinătății

Articol de Maria Gheorghiu, 13 aprilie 2020, 16:00

Este cea mai grea săptămană, numită și Săpămana Patimilor sau Săptămana Mare și fiecare zi are o semnificație aparte.

Aflăm tot ce s-a întamplat în acele zile din vremea pătimirii, răstignirii și învierii lui Iisus Cristos, săptămană în care Vinerea Neagră este socotită cea mai grea zi a Creștinătății, în care ”Soarele s-a întunecat, pămantul s-a cutremurat și mulți din morminte au inviat”.

Este ultima săptămană și cea mai importantă din perioada Postului Paștelui, în care majoritatea oamenilor, dar mai cu seamă cei care cred în Dumnezeu, încearcă să repare cumva prin post și rugăciune cam tot ce au reușit să strice prin comportamentul lor în restul anului. E perioada de curățenie a casei și când spun asta mă gandesc și la locuința propriu zisă dar și la casa sufletului. ”Uși, ferestre – toate-s noi/ Doamne, intră și la noi!” așa cum scria poetul martir al închisorii, Vasile Voiculescu, cel care l-a descoperit pe Dumnezeu tărziu, când a aflat și care este adevăratul loc al inimii: ”Locul inimii noastre sălășuiește in cer/ Si-n el lumina lină a Celui făr-de moarte”.

Avem acum mai mult timp pentru introspecții, avem timp să ne recunoaștem greșelile, să cerem iertare și să încercăm să schimbăm ceva în rutina noastră.
M-am tot întrebat în ultima vreme ce oare ar trebui să se întample ca lumea aceasta în care trăim să se reseteze. Eram prea grăbiți, prea răi, prea ignoranți, prea egoiști și parcă nu mai găseam o punte de comunicare adevărată, în care celălalt să conteze. Parcă îl aud și acum pe Grigore Vieru spunand: ”s-a umplut lumea asta de bucurii stricate”…cât adevăr aici dar și câtă durere!

De câte ori nu ați auzit expresia ”cât vă mai rabdă Pămantul?” spusă cu năduf  și aceeași durere a celui care vede răul și simte că nu poate face aproape nimic pentru a-l schimba.
Il răstigneam pe Iisus în fiecare zi prin nepăsare, prin negare și neimplicare. Era prea greu păcatul lumii; prea grea misiunea de a o întoarce cu fața către Cer.
Si a venit pandemia asta nenorocită, a venit războiul ăsta cu un inamic invizibil care ne-a prins descoperiți și ne-a obligat să schimbăm paradigma vieților noastre. Dintr-o dată, după ce am acceptat faptul că suntem pe un teren în care nu putem deține controlul nici cu bani, nici cu relații nici cu șmecherii, am început să privim altfel lumea; cu mai puțin fard, cu mai puțină încrâncenare, cu mai puțin egoism. Incepem să realizăm că viața noastră așa cum a fost, nu va mai exista, că e timpul pentru acea schimbare care să ne ajute să rămânem pe linia de plutire.

Nu trebuie să crezi neaparat în Dumnezeu și în puterea lui de a interveni și de a te salva ca să realizezi că este un moment zero pentru toți.
Da, eu cred în Dumnezeu, indiferent de patalamaua pe care mi-o vor pune unii.
Credința nu ține de modă, nu putem să afirmăm sau să negăm pur și simplu faptele doar pentru că ”așa dă bine” la publicul larg. Cred că asta se întamplă din prea multă egolatrie.
Există pericolul real a negării publice a acestei credințe și el nu trebuie minimalizat.
De aceea vă rog să nu dați cu pietre în cel ce crede și să încercați să aflați ce se află dincolo de acest orizont.

Sunt doar gandurile unui om care deși nu merge în fiecare zi la biserică, are convingerea că prin credință și înțelegere a sacrificiului divin, va putea urca încă o treptă pe Calea Luminii.
Să ajungi însă pe această Cale, e necesar să înțelegi și să accepți tenebrele pentru a le putea corecta și a găsi cu adevărat drumul bun.