Cele trei nuvele care alcătuiesc romanul („Cavalerul rătăcitor”, „Sabia jurată” și „Cavalerul misterios”) sunt despre acele vremuri din Westeros în care nici măcar John Snow nu se născuse încă (ciudat, aveam sentimentul că John Snow face parte din orice perioadă istorică și nimic n-are cum să funcționeze bine dacă nu e și el prezent, în halul ăsta reușise să mă aducă George R. R. Martin…).
Nici Tyrion Lannister nu apare în roman (din același motiv de ordin tehnic – nu se născuse încă) așa că eram total dezorientat atunci când am început să citesc cartea, neînțelegând cum de și-a permis autorul să mă lase fără prietenii mei și să mă ducă aiurea, în pustietate, unde nu cunosc pe nimeni.
Surprinzător însă, m-am obișnuit foarte repede cu această faună diferită și în scurtă vreme am uitat complet și de John, și de Tyrion, nici măcar Daenerys nemaireușind să îmi însoțească gândurile și trăirile zilnice, așa cum o făcea cu atâta sensibilitate și grație înainte. Și delicatețe.
Cele două personaje centrale ale acestei cărți, Aegon Targaryen și Ser Duncan (sau Egg și Dunk, pentru cei care nu au habar peste cine au dat) au abilitatea de a-l atrage pe cititor într-o serie de aventuri în care nici măcar Daenerys cea sensibilă și grațioasă (și delicată) nu-și mai poate găsi locul.
Dacă în „Urzeala tronurilor” îl aveam pe Tyrion pentru amuzament, aici îl avem pe Egg, care vorbește aproape tot timpul, chiar și atunci când e obligatoriu să-și țină gura închisă.
Dunk nu este atât de vorbăreț (una din explicații ar fi legată de faptul că e cam tont), dar știe să se lupte foarte bine. Nu se luptă chiar ca John Snow (ca John Snow nu e nimeni!!!), dar omul le are cu armele, n-ai cum să negi chestia asta.
În rest, Westeros e la fel, ar fi fost și păcat să fie altfel. Arme și armuri, bătălii crâncene, turniruri însângerate, intrigi și răzbunări, oameni mizerabili și eroi care se ocupă de ei prin metoda căsăpirii, totul este exact așa cum ar trebui să fie.
