De Ziua Națională a României, București FM îți aduce „Parada Hit-urilor”, melodii alese și iubite de toți românii din toate timpurile!

Articol de Razvan Petre, 1 decembrie 2020, 13:01

Pentru că de Ziua Națională defilăm cu tot ce avem mai bun, București FM ți-a pregătit parada de 1 Decembrie… Parada Hit-urilor Românești!

În fiecare oră, arborăm Hit-ul Național și fredănăm împreună cele mai îndrăgite melodii, cele care au încântat generații de români.

”Până când nu te iubeam”, vechi cântec orășenesc, publicat de Anton Pann în culegerea sa Spitalul Amorului în anul 1852. Cântecul a fost popularizat printr-o inspirată armonizare pentru voce și pian a lui Constantin Brăiloiu, după transcrierea notatiei psaltice a lui Anton Pann făcută de Ioan Chirescu si de Victor Predescu, care a acompaniat-o pe Maria Tănase în prima variantă a piesei și care subliniază caracterul oriental al cântecului, acordându-și vioara în așa chip încât să poată cânta deodată pe două coarde melodia în octave. Poezia ascunde acrostihul Parasc(h)evița, fiind o creație proprie a Mariei Tanase, ori prelucrarea unei poezii populare mai vechi. ”Până când nu te iubeam” este singura manea de secol XIX păstrată și datează din anii 1880. În înțelesul actual, maneaua a apărut în comunitățile țigănești din anii 1950–1960, ca reacție la sofisticata muzică lăutărească. În realitate, maneaua era o muzică accesibilă, cu text, ale cărei versuri descriau în mod idilic aspecte ale vieții duse de romi. Nu sunt cunoscute motivele pentru care această nouă muzică a fost corelată cu noțiunea de manea, vehiculată anterior; lăutarii o numeau chiar „manea turcească”, probabil pentru a-i sublinia caracterul străin de muzica țigănească. Ea făcea parte dintr-o categorie ritmică distinctă, împrumutată din muzica turcească de petrecere – çiftetelli.

În momentele următoare, astăzi, de Ziua Națională a României, aflam povestea Zarazei, un vechi cântec interbelic ce are la bază un tango din 1929 de Benjamin Tagle Lara, pe versuri de Ion Pribeagu, interpretat de Cristian Vasile și care devenit unul din cele mai populare din muzica urbană românească a anilor interbelici și asociat romanțelor. După ce tangoul cu același nume, în interpretarea orchestrei lui Francesco Canaro, primește premiul doi la un festival celebru în acea vreme, Cristian Vasile înregistrează propria variantă în limba română, doi ani mai tarziu, la Berlin. Cântecul, în varianta lui Cristian Vasile și Ion Pribeagu, a căpătat în timp valoare de simbol în zona muzicii ușoare românești. Textul cântecului sugerează existența unei femei cu acest nume, imagine trecută treptat în imaginarul colectiv românesc. Cunoscătorii legendei s-au împărţit în două tabere: cei care spun că Zaraza este 100% ficţiune şi cei care cred că a existat o femeie care a servit ca model pentru această legendă urbană, una dintre cele mai frumoase ale Micului Paris.

Despre Zaraza se vorbeşte ca despre o frumuseţe dumnezeiască, cu buze senzuale, părul lung, brunet, uns din plin cu ulei de nuci. Considerată una dintre curtezanele de lux ale Micului Paris, se spune despre ea că avea trecere doar la cei mai sofisticaţi boieri ai vremii.

Marea iubire dintre unul dintre cei mai cunoscuţi muzicieni ai Bucureştiului interbelic şi cea mai frumoasă ţigancă din Micul Paris, Zaraza, se cântă şi astăzi în localurile cu aer nostalgic din Capitală. O poveste de amor nebun despre care cronicarii cred că este undeva între adevăr şi ficţiune.

Fiecare poezie are muzica ei, trebuie doar să o găseşti, spune Nicu Alifantis, cel care a așezat pe note versurile lui Nichita Stănescu. Piesa ”Ce bine ca ești”, un alt șlagăr, așa cum se numea orice piesă de succes în anii ′70 – ′80, se dezbracă de secrete la Parada Hit-urilor de Ziua Națională a României. Nicu Alifantis și Nichita Stănescu s-au cunoscut. Doi artişti, unul al portativului, celălalt al cuvintelor, două caractere alese… care s-au completat reciproc prin melodia poeziilor.

”Piaţa Romană nr. 9” este titlul albumului din care face parte şi piesa ”Ce bine că eşti”, lansată în 1988, în care îşi fac apariţia şi influenţele de jazz. Titlul albumului ”Piaţa Romană nr. 9” nu a fost ales întâmplător. Este locul celor mai mari realizări pentru Nicu Alifantis, locul unde şi-a cunoscut soţia, unde i s-a născut copilul şi locul unde a compus multe din cântecele sale. Trei din cele opt melodii apărute pe acest album sunt scrise pe versurile poetului Nichita Stănescu.

Cât despre melodia ”Ce bine că ești”… ea a aparut într-un spectacol de teatru de la Galati, “Rugăciune pentru un Disck Jockey”, semnat de regizorul Nicolae Scarlat, iar el a avut nevoie în context de această poezie să fie cântată. Poezia e de altfel și mai lungă, regizorul a extras partea din text care a devenit cântec. Deci, cam asta este povestea acestui cântec, căci ăsta este și titlul poeziei scrise de genialul Nichita în 1963.

I se spunea, poate și cu un strop de invidie, „Vocea”. Aurelian Andreescu este, în opinia multora, cea mai bună voce masculină a muzicii româneşti. Din toate timpurile, fără exagerare! Anul asta fi împlinit 81 de ani. Zsolt Kerestely, compozitorul, i-a-ncredinţat acestuia spre interpretare melodia-emblemă, „Copacul”, scrisă pe versurile lui Ovidiu Dumitru, atunci când, în 1975, s-a hotărât să participe şi el la secţiunea „Creaţie” a Festivalului de la Mamaia. Putina lume stie că, după cum cerea regulamentul festivalului, piesa a fost cântată la festival şi de o voce feminină (a Stelei Enache). Din păcate, în arhivele Televiziunii Române, se păstrează doar această variantă în interpretarea solistului. De aur, momentul! „Copacul” a obţinut doar premiul al treilea atunci, la Mamaia. Dar, oare, se-ntreba cu amărăciune compozitorul, mai ţine minte cineva, astăzi, cântecul de pe locul întâi? O legendă urbană din timpul comunismului insinua că melodia ar fi fost scrisă anume pentru marele cârmaci. Că el ar fi fost, vezi Doamne, copacul! Însă, de la a face un cântec discret patriotic, cu versuri de bun simţ (care vorbesc despre demnitatea umană şi despre „trupul ţării sfânt”), până la ruşinoasele omagii ceauţiste de mai târziu, e cale lungă!

”Valsul rozelor” este o melodie lansată de Tudor Gheorghe, cântăreț, compozitor și actor român provenit dintr-o familie de țărani. În perioada sa de formare a realizat numeroase albume, dar cariera sa a devenit fulminantă după 1989. Din 1969, anul primului recital, și până în 1996 – Tudor Gheorghe a realizat nu mai puțin de 22 spectacole de muzică și poezie si a realizat nici mai mult nici mai putin de 25 de discuri.

În cinstea Centenarului Marii Uniri, Tudor Gheorghe a lansat pe 17 noiembrie 2018 o nouă creație: ”Marșul Unirii”.

Melodia ”Valsul Rozelor” este scrisă pe versurile poeziei cu același nume, o poezie semnificativă ce îl înscrie pe Alexandru Macedonski în simbolism, si care a fost publicată în 1883 în revita „Literatorul” și care, după cum v-ați dat probabil seama încă din titlu, sugerează armonia vegetală a naturii dar intră în contradicţie cu conţinutul. Se bazează pe antiteza dintre bine şi rău, drept şi nedrept,în baza căreia se realizează selecţia valorilor umane. Avem așadar o formulă poetică alegorică prin care prezintă realităţi din lumea umană, mascate de o imagine poetică în care personificarea elementelor naturii este dominantă.

Valsul sau „Valţul” rozelor, asa cum a denumit Macedonki poezia, s-a cântat pentru prima dată în 2001, odată cu apariția albumului ”Primăvara Simfonic”. Ani mai târziu, a fost reeditată pentru spectacolul „Anotimpurile poeziei”.

”Hai să dăm mână cu mână/Cei cu inima română”! Românii s-au simţit – şi au intrat în ”horă” – de-a lungul celor aproape 162 de ani ce au trecut de când s-a înfăptuit Unirea Mică, oameni simpli, studenţi rebeli, domnitori şi oameni politici. ”Hora Unirii”, unul dintre cele mai cunoscute cântece cu mesaj patriotic, are o poveste la fel de tumultuoasă ca istoria acestei ţări. Puţini sunt cei care pot să nu recunoască de la primele acorduri şi primele versuri ”Hora Unirii”, o melodie care, în pofida popularităţii sale, nu a fost niciodată Imnul României. A marcat, în schimb, unul dintre cele mai importante momente din istoria noastră – Unirea Principatelor Române, înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza, la Iaşi, pe 24 ianuarie 1959.

”Hora Unirii” este o poezie de Vasile Alecsandri (unul dintre cei mai importanţi paşoptişti), publicată pentru prima dată în 1856, în revista ”Steaua Dunării”, condusă de Mihail Kogălniceanu. Avea însă să devină cunoscută abia după ce compozitorul moldovean Alexandru Flechtenmacher (fost director la Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune dn Bucureşti) a compus muzica, A devenit un simbol naţional odată cu Unirea Mică, iar dansul în cerc simbolizează unitatea spirituală şi egalitatea între români. De-a lungul celor 155 de ani care au trecut de la Unirea Principatelor, „Hora Unirii“ a vibrat în sufletele românilor, chiar dacă istoria recentă a ţării noastre a cunoscut şi perioade grele. Iar spiritul acelor vremuri, deşi s-a repercutat asupra oamenilor, nu a putut distruge spiritul naţional. După cel de-al Doilea Război Mondial, când comuniştii au preluat puterea în România, Unirea Principatelor nu a mai fost sărbătorită, iar Hora Unirii a fost interzisă pentru o perioadă. Pe 24 ianuarie 1959, însă, spre surprinderea gazetarilor vremii – şi nu numai – autorităţile comuniste au decis să sărbătorească centenarul Unirii.Cei care au trăit în timpul regimului communist îşi amintesc, cu certitudine, că cele două ore de program TV zilnic se încheiau cu varianta instrumentală a „Horei Unirii“, în timp ce pe ecran era afişată stema României.

”Hora Unirii” nu a fost niciodată imnul României, dar a avut mai multe variante, interpretate de diverse coruri, dar şi de artişti foarte cunoscuţi. O interpretare celebră îi aparţine Mariei Tănase, într-una dintre înregistrările sale timpurii la Radio România.

Întotdeauna a existat o formă artistică prin care poporul nostru și-a putut exprima atitudinea față de marile evenimente și realități istorice. Mai întâi, prin creațiile poetice de factură populară, asociate cu cele muzicale și apoi, prin cele culte, puse în valoare de marii creatori de artă. Ca gen autonom și de-o largă accesibilitate s-a dovedit cântecul patriotic. El n-a fost” inventat’’ de niciun regim politic, ci a apărut din dorința mobilizatoare de împlinire a unor idealuri sociale, de evocare a evenimentelor glorioase și a unor personalități, devenite simbol în istoria neamului românesc. Cântecul patriotic s-a impus în preajma Revoluției de la 1848, având ca surse vechile cântece cu conținut social, dar și sub influența cântecului francez ”Marseillesa”.

Melodiei despre care vorbim acum, nu se știe cu exactitate cine i-a compus și nici cine i-a scris versurile. Unele persoane îl atribuie drept compozitor pe Iosif Romulus Botto, un renumit organizator de coruri și fanfare din Transilvania din perioada interbelică. Totuși, această versiune este pusă sub semnul întrebării, dat fiind faptul că Iosif Botto, născut în 1904, avea doar 12 ani la data intrării în război când „Treceți batalioane române Carpații” era cunoscut.

Cântecul patriotic „Treceti batalioane romane Carpatii” a fost scris (probabil) în timpul Primului Război Mondial ca un cântec de luptă. Unul dintre primele ansambluri atestate de a fi cântat cântecul, în versiunea sa originală (cu trei strofe), imediat după Primul Război Mondial, este corul Bărbătesc din Finteușul Mare, Maramureș, fondat la 1 decembrie 1918 de preotul Valer Dragoș și învățătorii Gavril Bogdan, Nistor Dragoș. Acest cor interpretează cântecul original și astăzi, neîntrerupt încă din 1918. Mențiuni care datează acest cântec în acea perioadă pot fi găsite în diferite lucrări istorice – una dintre ele atestând faptul că, în februarie 1919, voluntarii din ”Legiunea Română de Voluntari Transilvăneni – Bucovineni” deja cunoșteau o versiune a cântecului. Celor 3 strofe originale li s-au adăugat apoi alte 6 (una la început, alte cinci la final), în timpul regimului comunist, de către Cenaclul Flacăra și, deși autorul acestui cântec nu este exact stabilit, cântecul răsuna în foarte multe variante.

Piesa „Nopți”, imn al Revoluției din decembrie 1989, a intrat în conștiința publicului larg în interpretarea lui Valeriu Sterian – muzician, cântăreț și compozitor român de muzică folk și rock.

A fost unul dintre liderii generației care a pus bazele folkului românesc, cea din anii ’70. Remarcându-se deopotrivă ca muzician și poet, Vali Sterian a adus contribuții majore în dezvoltarea genurilor folk și folk-rock în România, dar și în realizarea fuziunii între starea și mesajul exprimate de versuri și linia melodică folk-rock. Iubitor de protest și cu un spirit acid, Sterian a reprezentat un segment artistic practic neîntâlnit în întreg peisajul muzicii românești. Pendulând între ironie și cinism, a criticat constant în cântecele sale lipsa de orientare a omului societății contemporane, nedreptatea, subproducțiile muzicale și de critică ale vremii sau ororile determinate de Războiul Rece.

De-a lungul activității sale, a colaborat cu importanți muzicieni români precum Dan Andrei Aldea, Alexandru Andrieș, Nicu Alifantis, Doru Stănculescu, Mircea Bodolan sau Maria Gheorghiu. A cântat pe aceeași scenă cu nume sonore ca Joan Baez și Cliff Richard și a sprijinit mulți tineri muzicieni de folk, rock sau pop.

Revoluția din decembrie 1989 a fost și pentru el o sursă inepuizabilă de speranțe, de reînvieri spirituale. Pe 25 decembrie 1989, piesa „Nopți”, cenzurată încă de la apariția ei, răsună la Televiziunea Română Liberă. Întreprinde un turneu în Norvegia și înregistrează la Oslo, alături de un grup de muzicieni și prieteni norvegieni, Netter i Romania/Nopți, piesa căpătând o formă nouă, de baladă rock, adaptată evenimentelor de atunci. Realizează și o filmare la Televiziune pentru această melodie, cu secvențe din timpul Revoluției. „Nopți” devine primul hit liber al României și intră în conștiința publicului ca „Vino, Doamne!”, rămânând o piesă lipită de amintirea celor care au murit atunci.

A participat activ la fenomenul Piața Universității din aprilie-iunie 1990, implicându-se în evenimentele sociale de atunci și devenind pentru foarte mulți un lider de opinie. Pe perioada celor 53 de zile cât a durat ”Golaniada”, Vali Sterian, alături de Alexandru Andrieș și Cristian Pațurcă, au oferit suportul muzical principal al manifestațiilor. ”Nopți” era unul dintre cântecele de rezistență din Piața Universității, cântat de multe ori de întreaga mulțime în genunchi și cu lumânări aprinse.

https://www.youtube.com/watch?v=iB7DnJtrncg

Ce român nu cunoaște celebra melodie ”Ciocârlia”? A fost interpretată de marele nostru compozitor George Enescu, de violonistul spaniol Ara Malikian, de naistul Gheorghe Zamfir.

Primii care au cântat această piesă au fost naistul Angheluș Dinicu și violonistul Sava Pădureanu. Ei au interpretat piesa la Expoziția Internațională de la Paris, în 1889. La succesul acestei piese au mai contribuit lăutarii Grigoraș Dinicu (nepotul lui Angheluș Dinicu) care a adaptat piesa pentru vioară și marele naist Fănică Luca. George Enescu a inclus melodia în ”Rapsodia română”. Naistul român Angheluș Dinicu este considerat ca fiind compozitorul celebrei melodii ”Ciocârlia”. A fost bunicul marelui violonist Grigoraș Dinicu.

S-a născut în anul 1838, la București. Tatăl lui a fost chitaristul Costache Dinicu, cel mai prețuit lăutar al curții boierului Grigore Ghica-Vodă.

Așadar, Angheluș s-a născut într-o familie de artiști vestiți și le-a moștenit talentul. A învățat să cânte la nai de mic, iar peste 51 de ani, în 1889, participă la Expoziția Universală de la Paris.

Aici, pe 29 iunie, în urma unui concurs internațional de lăutari, taraful său iese câștigător. Tot la Paris, pe 26 august, este invitat să cânte cu taraful la sărbătoarea ziarului francez ”Le Figaro”. Angheluș are un imens succes cu piesele ”Ciocârlia”, ”Am un leu și vreau să-l beu” și ”Deșteaptă-te române”.

A cântat în fața împăratului Franz Joseph al Austro-Ungariei.

Angheluș Dinicu a avut trei fii, toți muzicieni: Dimitrie, Gheorghe și Nicolae.

România a avut lăutari cu faimă mondială. Sava Pădureanu a fost decorat de Țarul Alexandru al III-lea și de Regele Carol I. O şampanie și nişte ţigări fuseseră botezate cu numele său, în Rusia. La Expoziţia Universală de la Paris din 1889, violonistul Dănică Ciolac a cântat în taraful lui Sava Pădureanu, ca vioara a II-a, iar pe fratele său, Cristache, l-a decorat preşedintele Franţei cu Legiunea de Onoare. Muzicologul George Sbârcea l-a invitat deseori în emisiunile sale de la radio pe Grigoraș Dinicu. În cartea despre viața lătarului scrie că faima-i devenise mondială pentru compoziţia sa din 1906, “Hora Staccato”. La expoziţia Universală de la Paris din 1900, după ce a cântat “Ciocârlia”, a primit titlul de “ambasador al strunelor româneşti”.

În „leagănul muzicii” româneşti îl regăsim și pe unul dintre marii noştri compozitori. Grigoraş Dinicu a cântat pe toate scenele consacrate ale Capitalei şi nu numai.

Un interpret care a trăit pentru şi prin cea mai frumoasa artă… Muzica însemnă pentru marele violonist „graiul sufletului său”. La fiecare sunet de vioară te cutremuri sau plângi, visezi, zâmbeşti sau simţi că sufletul ţi se inundă de lumină…

În 1937, Grigoraş Dinicu a mers pentru prima oară la Paris. Pe vremea aceea, din orchestra sa făceau parte Fănică Luca şi tatăl lui Ionel Budişteanu. Doi muzicieni desăvârşiţi. Au avut un succes teribil acolo şi după numai doi ani Grigoraş Dinicu a ajuns la New York.

Grigoraş Dinicu a rămas cunoscut pentru compoziţia sa din 1906, Hora staccato, și pentru stilul de interpretare a piesei Ciocârlia, compusă de bunicul său, lăutarul Angheluş Dinicu, pentru spectacolul de dezvăluire a turnului Eiffel din 1889.

A fost primit la Conservator în 1902, la doar 13 ani. La examenul de absolvire de pe scena Ateneului Român, Grigoraş Dinicu a interpretat Concertul nr. 1 de Niccolo Paganini, dar şi compoziţia proprie, Hora Staccato.

Doru Gheaja este părintele melodiilor patritotice. El a cules ”Tu, Ardeal” sau… ”Așa-i românul”, despre care vorbim chiar acum.

Preotul Gheaja, cu a sa voce extraordinară, a fost remarcat de Adrian Păunescu şi a făcut ani buni parte din Cenaclul „Flacăra”. Special pentru el Păunescu a scris versurile patriotice care au devenit atât de cunoscute. Astăzi, preotul are 80 de ani.

De loc din judeţul Sibiu, preotul Doru Gheaja este un mare iubitor de muzică bisericească şi folclor. Înainte de preoţie, a fost cooptat în Ansamblul Regiunii Braşov, iar ulterior a intrat în Ansamblul profesionist de cântece şi jocuri ”Mureşul” din Târgu Mureş. A ales preoţia, dar a rămas aproape de muzica populară, de folclor. În urmă cu aproape patru decenii a fost descoperit de Adrian Păunescu care l-a cooptat în Cenaclul ”Flacăra”. Ajutat de poet, Doru Gheaja este cel care a lansat cunoscuta piesă ”Aşa-i românul“, culeasă din judeţul Sibiu, de pe Valea Hârtibaciului. ”O cântau bătrânii din satul Chirpăr”, spune preotul. Acum o cântă toata lumea…

Acum îl cunoaștem pe interpretul unora dintre cele mai frumoase romanțe din Bucureștiul de altă dată. Jean Moscopol, pentru că despre el este vorba, nu a apucat să cânte și să încânte prea mult în România, din cauza altor melodii care satirizau regimul comunist. Cel care avea să devină unul dintre cei mai iubiți cântăreți ai Perioadei Interbelice s-a născut la Brăilă, în 1903. Ambii săi părinți erau greci, mama născută la Constanța, în vreme ce tatăl era originar din orașul bulgăresc Nesebar.

Jean Moscopol a compus și înregistrat nenumărate melodii îndreptate împotriva regimului comunist, instaurat cu forța după al Doilea Război Mondial. Era, dacă vreți, printre primele proteste prin muzică ale românilor. Ca să nu ajungă după gratii, Moscopol a trebuit să fugă din țară.

Localurile în care concerta Moscopol erau arhipline și într-o seară, în public s-a aflat și reprezentantul unei case de discuri britanice. Mulțumită acestuia ne-au rămas până astăzi romanțe ca ”Violete pentru fete”, ”Tu nu ești a mea” sau ”Mână, birjar”. În schimb, alte melodii nu ar fi avut cum să supraviețuiască dacă Jean Moscopol nu ar fi fugit din țară. O vreme, a fost colaborator al postului Radio Europa Liberă din Germania, însă cea mai mare parte a pribegiei a petrecut-o în Statele Unite, unde a și murit în 1980. Tot în Statele Unite a reeditat toate melodiile anti-comuniste.Cu siguranță veti recunpoaste melodia ”Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara”, una dintre cele mai cunoscute romanțe ale Micului Paris. O interpretează Jean Moscopol, pe numele său real, Ion Moscu.

Din vremea când Bucureştiul era socotit Micul Paris, ne-au rămas înregistrări cu soliştii Jean Moscopol, Cristian Vasile, Zavaidoc, Gion, Petre Alexandru, Dorel Livianu, etc. Pentru ei, compozitorii timpului se întreceau în a ne dărui cântece cât mai frumoase. Ion Vasilescu scrie ”Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară” şi ”Inima-i un telefon”, iar Ionel Fernic, compozitor şi textier ne-a lăsat peste 400 de piese între care se regăsesc Adio doamnă, ”Mai spune-mi încă o dată”, iar Vasile Vasilache și Nicolae Strie, nimeni alții decât personajele cupletului umoristic Stroe si Vasilache, au scris spectacole de revistă care lansau noi șlagăre ca ”Trurli, Trurli”.

A fost odată o fată pe nume Fruli… Vasile Vasilache a creat „Trurli, dragă” pentru că nu a inteles corect numele ei…

Fruli a împlinit 114 ani la 4 noiembrie, are un bun-simț ieșit din comun și o timiditate exageraăa, de aceea la un moment dat compozitorul a rupt toate fotografiile cu ea în tinerețe. Pentru că nu mai este cea care a fost și nu mai vrea să fie văzută. Povestea ei a început în 1906, când venea pe lume la Caransebeș, într-o familie cu 7 copii. Elisabeta Funtek era alintată Fruli de cei dragi. Nu a avut posibilitatea să învețe la școli înalte, dar ceea ce a reușit să aprofundeze a ajutat-o să devină guvernantă. și nu una oarecare, ci a familiei de avocați Kelmann, prin casa cărora se perinda protipendada Bucureștilor din perioada interbelică. Familia Kelmann avea o fetiță, Iris, de care Fruli s-a ocupat o lungă perioadă. Frumusețea și drăgălașenia lui Fruli atrageau atenția, dar ea, de un bun-simț cum rar se mai întâlnește astăzi, era inabordabilă. Nu s-a căsătorit niciodată ca dovadă.

Piesa a avut multe intrepretări în țara noastră, însă astăzi o ascultăm pe cea dintâi, cu Titi Botez, din 1939.

Cine n-a ascultat cu emoţie piese ale formaţiei Mondial, precum ”Romanţă fără ecou”, cunoscută şi ca ”Iubire, bibelou de porţelan” sau ”Atât de fragedă”? Mai ales ca, cea din urmă a fost scrisă acum 141 de ani. Pe 1 septembrie 1879 apararea la Iași, în „Convorbiri literare”, manuscrisul poeziei eminesciene.

În 1966, la Clubul Institutului Politehnic Bucureşti, câţiva studenţi îndrăgostiţi de muzică aveau să constituie o nouă formaţie.

Tuturor membrilor fondatori ”le-a sunat” bine propunerea lui Filip Merca, basistul trupei, de a ”boteza” noua formaţie Mondial. Cu toţii au considerat că să regăsesc în acest concept. Din prima componenta au făcut parte: Dragoș Vasiliu (chitară), Dan Panaitescu (chitară solo), Florin Dumitru (tobe), Gabriel Drăgan și Mihai Constantinescu (soliști vocali). La început fiind doar un proiect, componența se stabilizează abia în 1967, trupa activând mai întâi la Clubul Politehnic ”, sub formula: Romeo Vanica – pian, Filip Merca – bas, Dragoș Vasiliu – chitara, Gabriel Litvin – chitară, Florin Dumitru – tobe, Radu Stoica – voce și Gabriel Drăgan – voce. Mondial cunoaște imediat succesul datorită cântecelor foarte melodioase și versurilor extrem de sensibile. Un lucru demn de cunoscut este faptul că textele pieselor erau alese dintre poeziile unor poeți precum Eminescu sau Minulescu. Din 1968, liderul trupei devine Mircea Drăgan – clape, ce venea de la trupa Sideral. Prin aducerea sa, Mondialul capată un plus de experiență, atât în aranjamentul muzical cât și în departamentul organizatoric.

În 1970, Florin Dumitru părăsește trupa, în locul lui fiind cooptat Mihai Cernea. Mondial lansează succes după succes, printre care și remarcabila ”Atât de fragedă”.

În 1969, piesele care cuceriseră sufletul publicului românesc – ”Primăvara”, ”De va veni la tine vântul”, ”Romanţă fără ecou” şi ”Atât de fragedă” – sunt imprimate pe vinil la Casa de discuri Electrecord. Dar nu fără peripeţii. După Revoluţie, piesele apar pe casetă audio în 1993 şi pe compact-disc în 1998.

Adrian Daminescu s-a născut într-o familie de muzicieni și nu putea alege alt drum decât cel muzical. În 1970 se înscrie la Liceul de muzică din Timișoara la sugestia tatălui. Doi ani mai târziu debutează în grupul Promuzica alături de Ilie Stepan, Perin Boyan, Erly Krauser și alții. În 1974 pleacă din Promuzica și înființează alături de Octavian Peagu un grup de folk progresiv, Helicoidal. Un an mai târziu, în vara lui 1975, la festivalul Primăvara baladelor, grupul său câștigă voturile publicului și ale juriului, condus de Adrian Păunescu și Premiul de Popularitate. În Conservator pune bazele grupului Basorelief împreună cu Adrian și Mircea Romcescu, iar în 1980 înființează grupul rock Blitz. În 1983 grupul se destramă și devine solistul trupei Columna până în 1990.
Pleacă la Londra în 14 februarie 1990 unde compune piesa România. Artistul a povestit că a scris piesa într-o zi, când era în Londra, la pescuit, și soacra lui i-a adus mai multe ziare care relatau pe larg evenimentele din România, din 13-15 iunie 1990, zilele negre ale Mineriadei. Pentru artist a fost o mare rușine.. Nu a mai durat mult și s-a întors în România, îi era prea dor de ea. România este un cântec manifest, considerat și 30 de ani mai târziu imnul tuturor românilor, cu precădere al celor ce sunt departe de țară…

“Mugur de fluier este titlul celui de-al doilea LP al formației Phoenix, editat în anul 1974 de către casa de discuri Electrecord. “Pe acest album, alături de textierul clasic al Phoenix-ului, Victor Cârcu, își pune în valoare calitățile artistice și tandemul Șerban Foarță – Andrei Ujică.

Discul a reprezentat produsul final, nu ocolit de cenzură, al unui concert Phoenix intitulat ”Introducere la un concert despre muzica veche la români”. Piese precum ”Andrii Popa”, ”Pavel Chinezu”, ”Mica țiganiadă” sau ”Mugur de fluier”, fuseseră prezentate încă din 19 noiembrie 1973, în fața a circa 3.000 de tineri, la Sala Palatului din București, într-un concert Sfinx și Phoenix. A fost înregistrat în doar 24 de ore de studio. Pentru prima dată în compozițiile Phoenix post-1970, textul are o pondere importantă, poate chiar mai importantă decât melodia. Sunt utilizate din plin balansurile tipic arhaice, instrumentele vechi, motivele populare. Albumul a fost reeditat de Electrecord pe disc de vinil în 1992, având o copertă simplă, și ulterior, în 1999, pe compact disc.

De altfel, piesa a mai adus cu sine o premieră. Primul videoclip oficial al unei piese românești a fost filmat chiar pentru aceasta melodies si a apărut în 1974, fiind filmat de TVR în studiourile cinematografice din Buftea.

115 ani s-au împlinit de la nașterea cântăreţului şi compozitorului Gică Petrescu, unul dintre cei mai mari artişti ai muzicii uşoare şi de petrecere pe care i-a avut România. În afara numeroaselor turnee internaţionale întreprinse de-a lungul carierei, a deţinut un record în privinţa numărului de piese compuse şi interpretate – peste 1500, înregistrate într-o impresionantă discografie, multe dintre ele devenind, în timp, ”şlagăre”, piese preluate în repertoriul lor de mulţi interpreţi ai genului.

Într-o carieră de peste 70 de ani, Gică Petrescu a lansat peste o mie de cântece de petrecere și romanțe. A fost comparat de multe ori cu Maurice Chevalier sau Frank Sinatra.

Gică Petrescu este unul dintre puținii cântăreți care au înregistrat pe toate suporturile: disc de ebonită de vinil, casetă audio și CD.

În perioada se de glorie, Gică Petrescu a avut angajamente la teatrele ”Alhambra”, ”Gioconda” si ”Boema” (din 1940), la gradina Savoy, sub conducerea lui Ion Vasilescu, și la „Teatrul C. Tanase” (din 1944).

După Revoluție a lansat o serie de CD-uri: „Cu paharelu’ dupa mine”, „Eternul Gică” și „Greatest Hits”, considerate lecții de onestitate profesională.

Radiodifuziunea Română i-a decernat în anul 2001 premiul „Interpretul care a dus muzica românească în mileniul III”. La „MTV Romanian Music Awards 2004”, Gică Petrescu a primit premiul pentru întreaga carieră, „Life Time Award”.

Pe 18 iunie 2006, în cadrul galei ”Premiile muzicale Radio România ”, a fost programat un premiu special (”Cântecul e viața mea”), dedicat lui Gică Petrescu. Cântărețul a murit chiar în dimineața aceleiași zile, la domiciliul său din Bulevardul Regina Elisabeta.

A trăit 91 de ani și ne-a uimit pe toți cu vitalitatea pe care o arata pe scenă, chiar și în ultima parte a vieții, reușind să cânte live chiar și la vârsta sa înaintată. A avut o viață fabuloasă, a călătorit peste tot în lume și a fost iubit de câteva generații de români.