Povestea ca-n filme a dispariției cinematografului Grivița
Articol de Mircea Apostolescu, 4 februarie 2021, 13:35 / actualizat: 11 februarie 2021, 19:38
În anul 2004, apărea Legea 364/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii. Potrivit acestei legi, în forma sa din anul 2005, IMM-urile puteau dobândi active din patrimoniul regiilor autonome, al companiilor naționale sau al societăților comerciale cu capital integral de stat, în anumite condiții.
În primul rând, bunul respectiv trebuia să fie în proprietatea regiilor, companiilor sau societăților comerciale cu capital integral de stat respective. Apoi, în cazul imobilelor, clădiri, terenuri, IMM-urile le puteau dobândi dacă aveau contracte de închiriere, de locație de gestiune sau de asociere în participație prin transformarea acestor contracte pre-existente în contracte de leasing, cu clauză irevocabilă de vânzare, la un preț stabilit prin negociere directă pe baza raportului unui expert agreat de ambele părți.
În cazul în care nu existau asemenea contracte, de închiriere, locație de gestiune sau asociere în participație, regiile, companiile naționale și societățile comerciale cu capital integral de stat deținătoare erau obligate să organizeze licitații destinate exclusiv IMM-urilor pentru înstrăinarea activelor disponibile, după ce aceste licitații erau afișate, în prealabil, la camerele de comerț din toată țara.
În ciuda acestor prevederi legale, RADEF încheia, în anul 2005, un antecontract de vânzare-cumpărare având că obiect Cinema „Grivița”, Calea Griviței nr 166, al cărui proprietar era Statul român, cu SC Panrom SRL. Doi ani mai târziu, Panrom obligă RADEF să-i vândă cinematograful, conform antecontractului.
Curios este faptul că Sentința Nr 8984 a Tribunalului Municipiului București (TMB) din 29.06.2007 obligă Româniafilm (RADEF) să vândă Cinema „Grivița”, conform ante-contractului, fără ca judecătorii să remarce lipsa calității de proprietar a promitentului, adică RADEF, care nu se putea angaja prin antecontract să vândă bunul altei persoane.
Un an mai târziu, apărea Legea 308/2008 în baza căreia sălile de cinematograf urmau să treacă din domeniul privat al statului și administrarea Româniafilm, în proprietatea privată a unităților administrativ-teritoriale și administrarea consiliilor locale de la 1 ianuarie 2009.
Este de remarcat faptul că, până la începutul anului 2009, RADEF nu dăduse curs, încă, hotărârii TMB din 2007 care o obliga să vândă Cinema „Grivița” către Panrom. Dar, spre finele lui 2009, își îndeplinește această obligație, ignorând total cererile Primăriei și ale Consiliului Local al Sectorului 1 privind predarea cinematografelor, conform Legii 308/2008. Asta, deși autoritatea locală inițiase și o acțiune în instanță în acest sens, având câștig de cauză.
Mai trebuie spus că, în primă instanță, Româniafilm nu a depus la dosar nici o dovadă a faptului că cinematografele „Grivița” și „Dacia” ar fi fost vândute.
În anul 2013, Primăria și Consiliul Local al Sectorului 1 inițiau o nouă procedură judiciară împotriva RADEF, pentru predarea cinematografelor. Dar, în același an, Panrom obținea o autorizație de construcție pentru consolidarea și înălțarea imobilului până la opt etaje. Lucrările nu au demarat niciodată și autorizația a expirat, după 12 luni.
Un an mai târziu Curtea de Apel București (CAB), prin Sentința Nr 1246 din 15.04.2014 obliga RADEF la predarea bunurilor imobile, respectiv cele opt cinematografe, inclusiv „Grivița”.
În 2016, recursul RADEF la sentința CAB din 2014 era respins de către Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) prin Decizia Nr 1901 din 14.09.2016. ICCJ menținea obligația RADEF de predare a cinematografelor, inclusiv „Grivița”.
Ce putem să înțelegem din toată această epopee judiciară? De ce nu a fost Cinema „Grivița” predat către Primăria Sectorului 1, dacă hotărârea CAB obliga Româniafilm să predea cinematografele?!
Pentru că RADEF a pretins că nu este proprietarul Cinema „Grivița” și, pe cale de consecință, Primăria Sectorului 1 nu a putut obține imobilul executând silit un neproprietar.
Mai mult decât atât, hotărârea CAB nu este opozabilă Panrom, deoarece aceasta nu a fost parte în procesul dintre Primăria Sectorului 1 și Româniafilm. Așadar, singurele modalități prin care autoritatea locală ar putea intra în proprietatea imobilului ar fi exproprierea pentru cauză de utilitate publică sau cumpărarea de la actualul proprietar.
Unde este Statul român?!
Întrebarea care, însă, nu-i dă pace oricărui om de bună credință este: cum de organele statului care au grijă ca noi să nu greșim, DNA spre exemplu, nu s-au autosesizat cu privire la această situatie care seamănă foarte mult cu povestea celor 7 hectare din Parcul Herăstrău pe care BTT, un alt neproprietar încerca să le vândă unei societăți comerciale?
În acea speță, răspunsul celor ce au grijă ca noi să nu greșim a fost cum că fapta s-ar fi prescris…
Dar povestea incredibilă a abuzurilor și nedreptăților nu se oprește la vânzarea de către RADEF a unui cinematograf al cărei proprietar nu era regia de distribuție a filmelor, ci statul român.
După ani de părăsire, în baza autorizației emise de către Primăria Sectorului 1, pentru consolidare și supraetajare, fără consultare publică și informare, căci pentru consolidare nu este necesară această etapă, proprietarul a demolat tot cinematograful, apoi, constructorii au săpat 22 de metri pentru noua fundație a clădirii de birouri. Astfel, au turnat pereții de incintă, cu sprijinire de piloti, la o adâncime de 22 de metri.
S-a făcut, oare, în prealabil, o expertiză, așa cum cere, de altfel, normativul de proiectare si execuție a excavatiilor adânci în zone urbane, mai ales ca s-a excavat între construcții deja existente?!
Cine garantează că tasările produse prin vibrații, în timpul săpăturilor, nu afectează, atât în prezent, cât și în viitor, vecinătățile?
Pentru că uneori, prin săpături atât de adânci, se produc atât trasări ale pământului, cât și modificări ale nivelului pânzei freatice, pentru că o clădire cu un etaj a fost transformată într-una cu 4 etaje de subsol plus radierul, deci 5 etaje de subsol și 9 etaje supraterane.
Acest bloc este construit între case cu regimul de înălțime de 1 etaj. Proprietara unei asemenea locuințe individuale a asistat neputincioasă la distrugerea casei sale.
Deși a apelat la toate instituțiile statului, de la Primăria Sectorului 1, emitentul autorizației de consolidare și supraetajare, până la Inspectoratul de Stat în Construcții, proprietara casei nu a primit decât răspunsuri tardive, nesatisfăcătorare și, de ce să nu spunem, în bătaie de joc. În acest timp, pereții casei s-au fisurat, din cauza săpăturilor pentru fundația noii clădiri de birouri.
Vom reveni cu epopeea incredibilă a unui om obișnuit care a încercat cu disperare să își apere casa singura împotriva tuturor celor care urmaresc doar profitul, cu orice pret!
Toate acestea au fost posibile din cauza lipsei de reacție a instituțiilor care ar trebui să apere patrimoniul statului, să pedepsească furtul, să îi apere pe cetățenii obișnuiți, să le apere avutul și viețile de abuzurile celor fără scrupule.
Mai jos, aveți răspunsul Inspectoratului de Stat în Construcții