Și uite așa se încheie și trilogia lui Ender. Orson Scott Card și-a făcut treaba, a scos de la Andrew Thomas Wiggin (așa îl cheamă pe Ender) cam tot ce se putea scoate. Bine, mai sunt și alte cărți în care Ender are un rol, dar “Xenocid” concluzionează în linii mari narațiunea principală.
Romanul mi-a plăcut, dar nu cred că este de calibrul primelor două…
Andrew-Ender a fost, pe parcursul istoriei sale literare, analizat și disecat – la figurat, din fericire – până când a ajuns deja să fie obositor. Copilul ăsta, care era genial (și cred că din perspectiva literară trebuia lăsat exact așa, cum era la început) a fost plimbat de autor prin toate locurile, stările și vârstele posibile. Andrew a ajuns la venerabila vârstă de trei mii și ceva de ani, a hălăduit prin toate colțurile universului, s-a apucat să scrie cărți și să facă pe blogger-ul, s-a multiplicat, s-a împrăștiat și s-a adunat la loc, a ajuns practic să fie un individ prezent în mai toate locurile posibile și imposibile, pe modelul celebrului Gigi de la sculărie din bancurile mileniului trecut.
După ce am încheiat de citit “Xenocid”, mărturisesc că m-am repezit să recitesc “Jocul lui Ender”. Am avut nevoie de acest lucru, am avut exact aceeași stare pe care o ai atunci când, după o perioadă de muncă asiduă și istovitoare, te refugiezi cât poți de repede într-un soi de mini-vacanță, într-un loc pe care îl cunoști și care are abilitatea de a șterge cu buretele toată oboseala ce s-a strân
