Invitată în emisiunea În Comunitate a fost Iulia Măndăşescu, profesor psihopedagog.
În România sunt peste 2000 de copii surzi. Câteva zeci învață în Școala Specială Gimnazială pentru Surzi Nr. 1 din București, iar acolo este și Iulia Măndăşescu, profesor psihopedagog.
A plecat dintr-o multinațională să lucreze cu copii cu dizabilități; să le dea o șansă la o viață mai bună. De Ziua Educației nu stă acasă.
„Sunt la școală de Ziua Educației pentru că este o școală cu internat. Am ales să petrec ziua asta cu ei și ca o formă de respect. Am ales acest drum fără să știu exact ce înseamnă și nu m-am gândit ce se va întâmpla. Am văzut bucuria în ochii unei colege. Dacă pot să dau ceva, e să lucrez cu copii cu nevoi speciale. Pentru mine, o zi specială este începutul anului școlar pentru că atunci pot să o iau de la capăt. Nu mă simt azi diferit”.
Iulia Măndăşescu a parcurs pe jos 100 de kilometri în 7 zile pentru a îndeplini visul unei prietene. Ea își dorea o școală de vară la Sâncel, în Alba, satul bunicilor ei, unde profesori pe care ea îi cunoștea să facă activități cu copiii și să îi învețe altfel.
„Traseul de pe Via Transilvanica a fost făcut în memoria unei prietene foarte bune. Ea a vrut să ducă dascăli în satul ei natal; să facă acolo o școală. Am ales să facem acest proiect, aceste ateliere și, pentru a strânge bani, am ales să merg pe jos”.
Copiii hipoacuzici sunt speciali. Chiar dacă nu aud, se pricep foarte bine la alte lucruri.
„În lipsa auzului, copiii își dezvoltă celelalte simțuri. Simțul vizual…sunt foarte talentați la fotografie. Apoi simțul tactil..modelaj…Sunt talentați la pantomimă. Este fantastic să le descoperi talentele. Eu încerc să le descopr fiecăruia potențialul maxim. Toleranța în muncă asta este o condiție, dar este nevoie de mult mai multe abilități. Este minunat să îi duci în zona lor de dezvoltare maximă. Prima mea generație este la liceu acum. Am fost diriginta lor 8 ani de zile. Mă simțeam pierdută la început și se temeau și ei.”
Din păcate, hipoacuzia nu este singura dizabilitate pe care o au. Și, deocamdată, nu poate explica nimeni clar de ce se întâmplă așa.
„Din păcate deficiențele sunt de multe ori asociate. Este cu atât mai greu să faci un plan. Am și copii hipoacuzici care au retard și din cauza mediului; familii sărace, în care învățătura nu are sens…Tocmai de asta profesorul este un bun psihopedagog”.
Copiii cu nevoi speciale sunt lăsați, de cele mai multe ori, deoparte. Pandemia i-a ținut și pe ei departe de clase dar au avut noroc.
„Nu știu dacă acești copii reprezintă pentru cineva o prioritate. Am ajuns să ne descurcăm cu ce putem. Noi am fost norocoși că am primit tablete și am putut să facem online. Însă școala aceasta nu funcționează pentru astfel de copii. Există o inechitate. Pentru copiii cu dizabilități, nu există o formă de depistare a lor. Nu mai există nici colaborare cu DGASPC. Este o treabă care se face în echipe, însă nu există o procedură. Din păcate din ce în ce mai mulți nu ajung la școală. Responsabili suntem noi, adulții”.
România nu pare pregătită să facă din acești copii niște adulți responsabili și integrați în societate. Deși lucruri se pot face.
„De multe ori nu-și găsesc locuri de muncă deși ar avea competențe pentru a fi angajați. E o necesitate a angajatorilor, de a se familiariza cu dizabilitățile. Societatea nu este creată să-i primească în câmpul muncii. Nu este suficient să fim toleranți față de ei, ci să-i înțelegem. Noi încercăm să venim în sprijinul lor. Eu cred că trebuie investit în ateliere protejate în care ei să lucreze în siguranță.”
Iulia Măndăşescu mai face ceva: dă din experiența ei colegilor care au în clase copii hipoacuzici. Și a câștigat și lauri pentru ceea ce face.
„10 ateliere pentru profesori în care să-i învăț pe colegii mei cum să interacționeze cu astfel de copii. S-au înscris mulți profesori care au și venit pe parcursul unui an. Au avut dorința de a-și perfecționa stilul de predare. Profesor MERITO…Comunitatea oamenilor de afaceri premiază 12 dascăli. Distincția a venit cu foarte multă responsabilitate. Să arătăm că se fac lucruri frumoase în învățământ.”
Când mâinile fac vorbe, bat aripi de fluturi în inimile celor care nu aud.
