Ernest Cline, un tip nostalgic, a scris această carte pentru adolescenții din anii ’80. Stephen Spielberg, un tip eficient, a luat cartea și a făcut după ea un film pentru toate generațiile.
Romanul „Ready Player One” este un sertar cu amintirile muzicale ale tuturor celor care aveau casa plină de casete audio cu Def Leppard, Falco, The Clash, Van Halen, Rush, R.E.M, The Police, Billy Idol, Duran Duran, Pink Floyd… O cutie literară cu suveniruri tehnologice vechi de aproape patruzeci de ani, dar pe care puștii de atunci le percepeau drept adevărate minuni ale științei…
Primele jocuri pe calculator, formate doar din câteva linii și puncte, ce grozăvie, miracole virtuale stocate pe home-computere Sinclair, Commodore sau Spectrum ce aveau atașate joystick-uri care, chinuite timp de 10-15 ore pe zi, nu rezistau aproape niciodată mai mult de două săptămâni…
Filmul realizat de Spielberg după carte nu avea cum să fie dedicat doar acestor ființe stranii pe care tinerii din ziua de azi îi consideră fosile antediluviene, astfel că regizorul a modificat sertarul cu amintiri al lui Ernest Cline, transformându-l într-un film de acțiune și aventuri SF ce a avut încasări de aproape 600 de milioane de dolari.
Spelberg a știut exact ce este de făcut cu romanul. Efecte speciale up-to-date, personaje moderne, umor și dialoguri retușate pentru a se potrivi cu prezentul… În sala de cinematograf trebuie să intre oricine, nu doar moșuleții elegiaci…
Dar dincolo de preferința mea totală pentru carte, îi dau dreptate lui Stephen Spielberg, pentru că generația anilor ’80 are posibilitatea să se rezume doar la cititul acesteia. Iar dacă se încumetă totuși să vadă și filmul, nu cred că este bine să îl compare cu cartea. „Ready Player One” – cartea și „Ready Player One” – filmul fac referire la două universuri diferite, din perioade diferite de timp.
Și sunt sigur că orice adolescent dintr-un viitor nu foarte îndepărtat va considera drept preistorice ambele variante…
