Invitatul emisiunii În Comunitate de astăzi a fost sociologul Gelu Duminică.
Sunt 32 de ani de la evenimentele care au schimbat radical o țară. Prețul plătit: mai bine de o mie de morți. La 32 de ani, încă avem întrebări și frământări, iar cei născuți după 1989 nu știu ce s-a întâmplat în toți acei ani negri. Nu mai știm ce să le spunem, nu mai vrem să ne aducem aminte sau nu mai putem. Însă este în detrimentul lor. Este istoria noastră și nu trebuie uitată. Poate și pentru a nu se repeta.
Sociologul Gelu Duminică spune că toți trebuie să ne dăm mâna și să le povestim.
„În momentul în care ne așteptăm să înțeleagă doar de la părinți, e subiectiv. Am crescut cu ororile comunismului în urechi. Aveam 2 frați în armată, unul dintre ei în focul revoluției. Tata asculta Europa Liberă. Însă, mi se spunea să am grijă ce glume spun pe stradă. Ideea de a șopti…mama vindea semințe și era fugărită de milițieni. Era sărăcie”.
Am trăit într-un comunism atroce, iar repercursiunile se văd și astăzi. Și mulți au trăit adevărate drame care au îngenunchiat o țară.
„Am văzut dramele copiilor instituționalizați în ’90 care au șocat o țară întreagă. Nimeni nu știa ce se întâmplă acolo. Era un film de groază. Din ’90 am avut conflicte interetnice. A explodat pseudoegalitatea. Ghetourile astea, de acum, au apărut în acea perioadă. Toate zonele superindustrializate din centrul orașului, fără logică, monstruozitatea numită Casa Poporului, Canalul, Transfăgărășanul, cu prețul a mii de vieți. Sistemul comunist din România era unul dintre cele mai drastice”.
„Pe vremea aia, se făcea școală”. Auzim tot timpul asta. Cum se făcea și cu ce preț?
„În școală, educația se făcea cu parul. Așa eram învățați să respectăm. Respectul era dat de durere. Erai umilit, pus la colț. Eram obiecte la dispoziția autorităților. Reminiscențe sunt și acum. Tot ce înseamnă plagiat, copiat…Nulități care ne conduceau; etalonul nu era dat de ceea ce aveai în cap ci, mai degrabă, de pumnii mei minte nu are. Au fost familii distruse pentru că unii membri aveau pământ. Nu ajungeai la facultate dacă părinții nu erau membri de partid, nu aveai casă…sifonatul, ciripitul…oamenii erau învrăjbiți de autorități. Femei ale căror vieți au fost distruse de avorturi în cele mai insalubre condiții. Glorificarea unui astfel de regim ține de ignoranță. Stăteam zile întregi la cozi și aveam o jumătate de pâine pe zi. Nu aveam voie să ne închinăm”.
Sunt 32 de ani de când ne-am câștigat libertatea. Cum am câștigat-o și de ce a trebuit să moară oameni? Nu ne-a răspuns nimeni. Nici măcar cartea de istorie.
„După 32 de ani nu studiem nimic, nu avem niciun vinovat, nu știm ce s-a întâmplat, cei care ne-au coordonat după ’90 au fost tot ei. Ce avem acum, nu putem aprecia dacă nu pierdem și să ferească Dumnezeu să pierdem ce avem acum. Resursele României au fost luate de cei care erau reprezentanți ai statului. Până în 2000 am trăit într-un neocomunism”.
Ne-am câștigat libertatea dar oare, am știut să o folosim? Sau am știut să o învățăm?
„România are o toleranță mult mai mare decât a țărilor din Vest. E greu să apreciezi ceea ce nu cunoști. În secolul 20, cam vreo 80 de ani am fost în dictaturi. Și atunci de unde să știm ce înseamnă libertate. Dar cred că un comportament se învață; nu cu frică”.
Chiar și așa, nu există termen de comparație cu ce s-a trăit înainte de 1989.
„În 90 analfabetismul era în jur de 30% la sută, cu studii superioare erau 5-6% Acum, analfabetismul este 3%, studii superioare 25%. Pib-ul este mai mare cu aproape 30%. Infrastructura, speranța de viață, mortalitatea infantilă…staă mult mai bine. Am recuperat foarte mult. Și se datorează și apartenenței la UE”.
Pare că umilința a trecut. Cum suntem noi, acum, la 32 de ani?
„Putem să fim noi înșine. Minciuna era modul prin care trăiai. Mințeai de dimineață până seara. Trăiam în societatea pe care o faceau alții pentru noi. Acum noi facem societatea”.
