Chrétien de Troies a scris acest roman în anul 1180 și mărturisesc că, din diverse motive, nu am fost prezent la lansare. Am reușit totuși să-l citesc vreo opt sute de ani mai târziu, eram în școala generală și îmi amintesc că a fost o lectură dificilă. A trebui să consult de zeci de ori notele de subsol pentru a mă lămuri, de exemplu, ce e vavasorul sau cine e Uterpendragon și dacă are vreo legătură cu regele Urien sau cu regina bretonă Morgain, dar până la urmă, după o săptămână de efort, am scos-o la capăt și am isprăvit cartea.
Și a meritat cu prisosință pentru că, dintre toate figurile legendare aflate în jurul Mesei Rotunde, Yvain a devenit cavalerul meu preferat, el fiind dealtfel, din întregul Camelot, singurul personaj accesibil pentru elevul problemă care eram la vremea aceea. Lancelot, cavalerul vedetă, era intangibil pentru mine, care îmi făceam prieteni doar din grupul de asociali din clasă, iar Gawain, un fel de premiantul școlii în variantă arthuriană, era pur și simplu prea… perfect. Nici Kay, Percival sau Galahad nu păreau să mă dorească prin preajma lor, fiind probabil mult prea ocupați cu țelurile lor nobile ca să-și facă timp și pentru problemele mele, așa că Yvain a devenit încă de la primele pagini favoritul meu. Și leul, bineînțeles, doar că acesta apare un pic mai târziu, cam pe la jumătatea cărții.
“Yvain, cavalerul cu leul” este un roman cavaleresc, săbii și scuturi mostly, dar poate fi recomandat și doamnelor sau domnișoarelor aflate în căutarea unui erou ideal care le poate salva de primejdii. Povestea de dragoste dintre Yvain și Laudine, Lady of the Fountain este încântătoare, iar doamnele și domnișoarele vor descoperi cu delicatețe literară prin câte încercări extraordinare (altele decât uciderea lui Esclados the Red, soțul Laudinei) a trecut sir Yvain pentru a câștiga inima tinerei și neprihănitei văduve…
