Povestea Unirii Principatelor Române

Astăzi se împlinesc 163 de ani de la Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza.
Acum 163 de ani, pe data de 24 ianuarie, avea loc Unirea Principatelor Române, cunoscută și drept „Mică Unire”, prin comparație cu Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
Dar, dacă veți avea curiozitatea și răbdarea de a citi mai departe, veți înțelege că Unirea de la 24 ianuarie 1859 nu a fost nicidecum „mică”, nici din punctul de vedere al eforturilor politico-diplomatice necesare pentru înfăptuirea sa, nici din punctul de vedere al urmărilor sale.

De fapt, această a doua Unire, după aceea realizată de Mihai Viteazul, cu 260 de ani mai înainte, la 1599, Unirea Principatelor Române de la 1859 punea bazele statului modern Român, crea premisele pentru câștigarea Independenței de Stat a României, la 1877-1878, și, mai apoi, pentru Marea Unire de la 1918.
Trăind într-o zonă marcată de interesele marilor puteri europene și frământată de războaiele pentru hegemonie la Dunărea de Jos dintre acestea, românii au fost nevoiți să își urmărească idealul național prin politica pașilor mărunți. Astfel, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales, mai întâi domn al Moldovei, iar, apoi, și al Țării Românești. Această dublă alegere avea să pună marile puteri europene în fața faptului împlinit. Iar uniunea personală a Țărilor Române, care ar fi trebuit să ia sfârșit odată cu domnia lui Cuza, potrivit conclavului european, această vremelnică alăturare avea să fie consolidată într-un stat modern, unitar.

Numai că, pentru a se ajunge la recunoașterea dublei alegeri a lui Cuza, la Iași și București, fruntașii politici de pe ambele maluri ale Milcovului trebuiră să împace interesele divergente ale marilor puteri europene.
Patrioții unioniști folosiră sprijinul puterilor prietene, precum Franța lui Napoleon al III-lea, pentru a înfrânge cerbicia celor puteri neprietene, precum Imperiul Otoman și Rusia.
Bătrâna Europă era frământată la vremea respectivă de războaie ce vestea mari schimbări. Marile imperii, cel Otoman, Imperiul Țarist, cel Austro-ungar, Prusia, dar și Anglia și Franța duceau lupte aprige pentru stăpânire.
Imperiul Otoman și Rusia erau stăpâne de multă vreme la gurile Dunării, însă puterile occidentale, Franța și Anglia, își doreau să aibă acces și influență în zona gurilor Dunării, pentru a putea aduce, din Principate, grânele atât de necesare.
Așa se face că interesele Sultanului și ale Înaltei Porți ajunseră să se ciocnească, adesea sângeros, cu cele ale Țarului Rusiei, ale Reginei Victoria a Angliei și cu cele ale Împăratului Franței Napoleon III.
Acesta din urmă merită o mențiune osebită pentru că avu o interesantă poveste personală. Fost ofițer carbonar, adică în armata revoluționară franceză, el ajunse președintele celei de-a treia Republici Franceze, iar apoi se proclamă Împărat sub numele de Napoleon III.

Dimensiunea europeană a proiectului de unire a Principatelor își avu punctul de sprijin în „politica naționaltăților” promovată de către fostul ofițer carbonar dar și mason Napoleon III, devenit împărat al francezilor la 1852. Așa cum scria Louis Girard, Napoleon III ”a fost nașul noii Românii, favorizând unirea Țării Românești și a Moldovei într-un singur stat unitar”.
Politica externă promovată de Napoleon III și proiectul de unificare a Principatelor merseră împreună, în condițiile izbucnirii Războiului Crimeii, care începu, în 1853, cu ocuparea Principatelor Române de către Rusia și Austria și se încheie, la cererea Rusiei, în 1856.
În urma Războiului Crimeii, problema gurilor Dunării și a Principatelor Române deveni una europeană, discutată în Conferința de pace de la Paris, iar puterile europene deveniră garantul Principatelor.
Prin Convenția de la Paris, din august 1858, ce puse capăt Războiului Crimeii, la presiunile

Imperiului Otoman, se stabili că Principatele rămâneau separate, cu guverne și adunări legislative distincte, fiecare cu un domnitor propriu și sub suzeranitatea ”Maiestății Sale Sultanul”. Asta în ciuda faptului că, în 1857, Adunările ad-hoc adoptaseră rezoluții prin care arătau clar dorința de unire a românilor într-un singur stat, România.
Aici, se impune mențiunea că anularea primelor alegeri obținută de Napoleon III avut drept consecință intrarea multor patrioţi valahi și moldoveni în divanele ad-hoc. Dintre aceștia majoritatea erau masoni printre care: fraţii Golescu, Dumitru şi Ion Brătianu, Constantin A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Manolache Costache Epureanu, Moruzi, Constantin Negri, etc.
Unirea Principatelor Române, poate fi privită, în lumina documentelor epocii, și drept rezultatul unui proiect politic inițiat de o elită intelectuală formată din personalități progresiste, în marea lor majoritate francmasoni exilați în Franța după Revoluția din 1848, printre care Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade Radulescu, C.A. Rosetti, frații Golescu, Alecu Russo. Mulți dintre aceștia au fost inițiați în Loja „Athénée des Étrangers“ sub obediența Marelui Orient al Franței.
Acest proiect al elitei intectuale și politice progresiste își avu, însă, sprijinul și rădăcina puternică în năzuințele populare, în unitatea de neam, limbă și credință a românilor, din care curentul unionist se și născu, în mod firesc, organic.

Unioniștii de la Bucureşti, ei rămân într-un contact permanent cu lojile franceze. Această fu perioada în care experiența „veteranilor” de la 1848 se împleti cu elanul tinerilor iniţiaţi, a căror implicare în dificila bătălie electorală ce urma să ducă la alegerea comună al lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova şi Țara Românească fu decisivă.
Astfel, colonelul Alexandru Ioan Cuza, comandantul micii armate a Moldovei și reprezentantul Partidei Naționale, condusă de Mihail Kogalniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu fu ales, mai întâi, Domn al Moldovei, pe data de 17 ianuarie 1859.
Pe data de 24 ianuarie 1859, sub presiunea unei mulțimi de 30 de mii de oameni, Adunarea Ad-hoc a Țării Românești îl alese, in unanimitate, ca Domn tot pe colonelul Cuza.
Deoarece Convenția de la Paris, din 1858, semnată de către marile puteri in urma Războiului Crimeii, prevedea doar că cele două principate își vor alege câte un Domn, nefăcând precizarea că cei doi domni trebuie să fie persoane diferite, actul politic de la 24 ianuarie 1859 a dus la crearea unei uniuni personale, sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza.
Desigur, o mențiune specială este necesară pentru lupta politică dinaintea alegerilor pentru Divanurile Ad-hoc. Caimacamul moldovean Vogoride, cu sprijinul Imperiului Otoman, încercă să falsifice alegerile. Tentativa fu zădărnicită de către chiar soția lui Vogoride, Cocuța Calimachi, unionistă convinsă, care făcu publice scrisorile încriminatoare. Apariția acestor scrisori în presa internațională ii permise lui Napoleon III să obțină, în conclavul puterilor europene, anularea alegerilor false.
Astfel, fruntașii politici ai vremii din cele două părți ale Milcovului dădură dovadă de o mare iscusință politico-diplomatică, punând marile puteri europene neprietene, în special Imperiul Otoman și Austria, în fața faptului împlinit.

Au urmat, apoi, eforturi diplomatice pentru recunoașterea Unirii Principatelor, care era considerată de către Imperiul Otoman și de către Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris din 1858.

Astfel, la a doua ședință a noii Conferințe de la Paris, din 1-13 aprilie 1859, dedicată situației din Țările Române, Franța lui Napoleon III, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia recunoscură dubla alegere a lui Cuza, în vreme ce Imperiul Otoman și Austria incercau să pregătească o intervenție militară in Țările Române.

In fața acestei amenințări, Cuza ordonă concentrarea armatei moldo- muntene, in tabăra de la Florești, între Ploiești și Câmpina.

În fine, sub presiunea celorlalte puteri. Imperiul Otoman și Austria recunoscură și ele dubla alegere a lui Cuza, la ultima întrunire a Conferinței de la Paris, din 25 august/7 septembrie 1859.

Așadar, acum 163 de ani, pe 24 ianuarie, se realiza Unirea Principatelor Române. Aceasta aduse împreună, mai întâi sub titulatura de „Principalele Române Unite”, Țara Românească si Moldova. Asta pentru că puterile europene agreaseră numai o uniune personală, pe timpul domniei lui Cuza. Mai mult, în epocă, fu vehiculată mult ideea că domnia lui Cuza trebuia să dureze nu mai mult de 7 ani. Pentru că această era durata stagiului militar, la acea vreme.
Însă, fruntașii politici români ai vremii, în frunte cu Domnul Cuza știură să consolideze politic, administrativ și militar noul stat pentru a forma, „România Mică” sau „Vechiul Regat”, sub domnia principelui și, apoi, după 1881, a regelui Carol I.
Apoi, sub domnia Principelui Carol I, la 1877, România își va câștiga independența de stat, scuturând suzeranitatea otomană, în urma Războiului de Independență, de la 1877-1878.

Dacă vom studia istoria acelor vremuri, vom observa că între două evenimente de o crucială importanță pentru Neamul Românesc, Unirea Principatelor și Marea Unire, sunt multe asemănări.
Astfel, atât Unirea Principatelor, cât și Marea Unire avură loc în vremi de mari frământări, de războaie și de reașezări ale raporturilor de forțe dintre marile puteri europene.

Dacă în cazul Marii Uniri a fost vorba despre Prima Conflagrație Mondială, la care România luă parte vreme de doi ani, între 1916 și 1918, în cazul Unirii Principatelor, a fost vorba despre Războiul Crimeii și Conferința de Pace de la Paris. Poate că nu trebuie trecut cu vederea că și conferința de pace care recunoscu marele deziderat al neamului românesc, Statul Național Unitar, avu loc, nu dintr-o întâmplare, tot la Paris.

„Aliații” României, adică cei ce au recunoscut de la început dubla alegere a lui Cuza la București și la Iași, au fost, în mare parte, la ambele Conferințe de Pace de la Paris, cea din 1859 și cea din 1919, cei ce aveau să susțină România și pentru aducerea Transilvaniei la patria mamă, adică Franța și Anglia.
Dacă la Conferința de Pace de la Paris din 1919, sprijinul celui de-al 28-lea președinte american, Wodrow Wilson, și cele „Patrusprezece puncte” ale sale ce vorbeau despre „Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele” s-au dovedit esențiale; la 1859, Unirea Principatelor avu ca principal aliat „politica națiunilor” a lui Napoleon al III-lea, dar mai primi și susținerea Rusiei, ce voia să slăbească influența otomană, și pe cel al Prusiei, care dorea să diminueze influența austriacă la Dunărea de Jos.

Atât Unirea Principatelor Române, cât și Marea Unire s-au realizat prin catalizarea energiilor întregului popor și în urma unui consens al clasei politice a fiecărei vremi.
La 1859, avurăm Divanurile Ad-hoc și marile adunări populare, precum cea de la București, în sprijinul Unirii. Avurăm acțiunea comună a unor fruntași politici din cele două părți ale Milcovului, de la Mihail Kogălniceanu, Manolache Epureanu, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Anastase Panu și Vasile Mălinescu, în Moldova, până la C.A. Rosetti, , frații Ștefan și Nicolae Golescu, frații Ion și Dumitru Brătianu, A. G. Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, în Muntenia.

Ei bine, și pentru intrarea României în Primul Război Mondial, alături de puterile Antantei, pentru unirea cu Transilvania, clasa politică a vremii ajunse la un consens, această opțiune reunindu-i pe liberalii conduși de Ionel Brătianu, dar și pe conservatorii lui Nicolae Filipescu și Take Ionescu, aflați, pe atunci, în opoziție.
În fine, dacă Marea Unire fu câștigată pe câmpurile de bătălie ale Marelui Război de Întregire a Neamului, unde căzură la datorie peste 220 de mii de soldați, subofițeri și ofițeri români, dar mai ales în bătăliile Verdunului Românesc de la Mărăști, Mărășești și Oituz; Unirea Principatelor Române a fost precedată de Războiul Crimeii, la care românii nu au luat parte.
Dar, Unirea de la 1859 avea să fie urmată, la nici 20 de ani, de Războiul de Independență, în urma căruia Regatul României scăpă de suzeranitatea otomană. Și pe câmpurile de bătălie de la Grivița și Plevna s-au jertfit 10 mii de ostași români.

Iată, așadar, că Unirea Principatelor, departe de a fi o „Mică Unire”, rămâne un eveniment istoric fundamental, fără de care Marea Unire nu ar fi putut exista, deoarece nu ar fi existat statul modern român independent, Vechiul Regat, cu care să se unească, la 1918, românii din Transilvania, Basarabia și Bucovina!