Acțiunea se petrece cu câteva sute de ani înainte de aventurile din „Blestemul Chalionului” și din „Paladinul sufletelor”, așa că nu ne vom mai întâlni nici cu Cazaril (sentiment de regret) și nici cu Ista (sentiment de nespusă bucurie).
Eroul cel nou se numește Ingrey, tipul tradițional de personaj principal din romanele fantasy (era pe vremuri cineva important, din motive ce țin de nedreptatea lumii, a pierdut mai tot ce avea și acum încearcă să-și facă un rost folosindu-se în teorie doar de metodele cavalerești).
În comparație cu „Blestemul Chalionului” romanul acesta cred că se află în inferioritate, dar e mai bun decât „Paladinul sufletelor”, și nu fac această afirmație doar pentru că nu mi-a plăcut mie de personajul Ista. Lois McMaster Bujold duce „Vânătoarea sfântă” într-o zonă dark pe care o prefer genului clasic de fantasy încă de când am văzut „Labirintul lui Pan”, filmul lui Guillermo del Toro.
Și o mențiune de final, ce ar putea fi de folos cititorilor obișnuiți, să urmărească o continuare firească de-a lungul unor cărți care fac parte din aceeași serie. Nu există nicio legătură între „Blestemul Chalionului”, „Paladinul sufletelor” și „Vânătoarea sfântă”. Citiți-le în orice ordine doriți, că tot aia e…
