Voluntar în Ucraina, refugiat în țara noastră!
Articol de alinadecu, 11 martie 2022, 16:01
Cu două seri în urmă am decis să dăm o mână de ajutor, eu și soțul meu, refugiaților care ajung în București, cu trenul.
Aflasem de pe agențiile de presă și de la reporterii de pe teren, de organizare și de centrele deschise în București, vedeam noaptea, după ora 23:00, când terminam tura de știri, în drum spre casă, cum stau cuminți autobuzele STB, păzite de poliție și jandarmerie, și așteptau parcate, lângă podul Basarab, gata să preia din Gara de Nord, valurile de ucraineni. Am zis: „Admirabil efort! Impecabilă organizare! Eu cum pot să ajut?”
Ne-am gândit că n-ar strica să aducem, „să fie la rezervă”, câteva produse de igienă personală pentru femei, pentru copii, lapte praf, lucruri pe care bucureștenii nu au cum să le doneze în cantități mari, pentru că nu toți au sugari, acasă.
Nu mică mi-a fost surprinderea să constat că, în Gara de Nord, toți ucrainenii sosiți, erau grupați și dirijați cu atenție, în trei săli sau în corturile amenajate special, în funcție de destinația pe care aveau să o urmeze sau de nevoile specifice. De pildă, mamele cu copii aveau o sală cu spațiu de joacă amenajat special, cu medicamente, cu mâncare ți tot ce ține de igienă pentru cei mici și foarte mici.
Jurnalistul din mine mă provoca să fac câteva poze și să le surprind privirea, dar, cu sinceritate vă scriu, am simțit că le invadez puțin intimitatea și echilibrul pe care îl mai au. Așa că am surprins câteva imagini de ansamblu. Una e, însă, să vezi la televizor și alta e să te afli printre ei, să le simți panica și deznădejdea, frica și să-i auzi pe copii plângând. Ți se rupe sufletul. Omenește vorbind…
Multe persoane cu veste fosforescente, stații agățate în piept, mulți tineri binevoitori, de la Crucea Roșie, de la SMURD, de la Poliție…Pompieri, ISU… În viața mea nu am văzut așa mobilizare și atâta solidaritate din partea românilor și autorităților.
Din nou, vocea mea interioară avea să comenteze ceva: „Dacă în România, autoritățile s-ar mobiliza, în orice domeniu, la fel , și pentru noi, nu doar în situații de criză, am fi departe”.
Atât de bună a fost organizarea, că la un moment dat ne-am simțit în plus. Ni s-a dat sarcina să servim cafea și ceai cald, în sală. Au fost copii care luau paharul de ceai și strângeau în palmele lor mici, cât puteau să cuprindă, câte 3-4 plicuri de zahăr, să aibă.
Ce am văzut și am simțit? O tensiune aproape palpabilă, priviri dezorientate, jucării de pluș strânse puternic în brațe, urme de lacrimi pe obraz, priviri năucite aruncate pe biletele de tren pentru următoarele curse, scrise în limba română, nu cu alfabet rusesc, chirilic. Din fericire, au fost și mulți voluntari translatori, cu veste portocalii. Calmi și binevoitori.
Purtam două veste și noi, care „strigau” în locul nostru că răspundem la orice solicitare. în fond, de asta ne aflam acolo.
S-a îndreptat spre noi, Alina. Soțul ei, un tip retras, genul de om care „să nu deranjeze”. Veniseră din Vinița. Aveau deja o strategie făcută, pe termen mai lung. Să treacă prin România, să stea o zi în București și să plece apoi, spre Bulgaria și de acolo, mai departe. Ne-am asigurat că ajung la un hotel și am ținut legătura pe Facebook.
Când s-au mai liniștit, mi-a trimis câteva imagini și mi-a povestit ce reprezintă fiecare. Le pun în articol și vă spun ce mi-a povestit:
În fotografii se vede un copil care și-a pierdut părinții și trece granița neînsoțit, un bărbat care și-a pierdut toți membrii familiei, un om obișnuit care-și arată suferința și își strigă neputința. Sunt alți 72 de copii care și-au pierdut ambii părinți și apare și un număr de telefon pentru cei care pot și vor să adopte.
Într-o altă fotografie sunt doi copii, unu dintre ei de doar doua zile, cărora le-au fost uciși ambii părinți. Într-un video se vede o sală mare, de sport, în care oamenii au strâns în pungi, tot ce au găsit prin case, material negru, de croit. Mi-a zis că în a patra sau a cincea zi de război a vrut să ajute. Ca voluntar, a strâns și ea materiale de culoare închisă, iar cei care s-au priceput, au croit pentru soldați, un fel de echipament de camuflaj, ca să se poată proteja.
În a doua zi de război, când a înțeles că lucrurile se agravează, împreună cu vecinii, a curățat și a amenajat subsolul casei, unde erau mute lucruri depozitate, și s-au refugiat, toți, acolo. Au adus provizii de apă și alimente. Alina a organizat locul și oamenii, a adus scaune și paturi. Era conștientă că nu e ca într-un buncăr, dar era un loc mai protejat, nu neapărat sigur. În primele 7 zile s-au ascuns acolo în diverse momente, de vreo 50 de ori, după care a înțeles că nu mai e de stat și a plecat din țară.
Ajună în România, a întâmpinat birocrație… timpi de așteptare la bancă pentru a schimba banii ei, în euro. A aflat că beneficiază de gratuitate, pe tren, doar până la Ruse, datorită deciziei autorităților române. Din Giurgiu până în Sofia avea să plătească transportul. Alți refugiați care n-au avut posibilități materiale, n-au putut să își cumpere bilete.
Mulți sosiți în Gara de Nord habar nu au în ce direcție s-o apuce. Au nevoie de un acoperiș deasupra capului. Oameni sunt. Oameni suntem!
Un gest mic (și un măr oferit în astfel de momente), pentru cineva aflat în această situație, face enorm!
Ne-a urat PACE. Nici nu știți cum, cei care plecau din Gara de Nord nu uitau să ridice privirea spre voluntari și să spună din toată inima și tare „SPASIBA” (Mulțumesc).
Și eu aș spune SPASIBA, pentru că nu îți aduce viața, zilnic, așa ocazie să scoți ce este mai bun din tine și să îți demonstrezi ție, în primul rând, că ești Om!
Sunt mândră de toți românii care au arăta compasiune, generozitate, omenie!
Prin mine, un „MULȚUMESC”, vouă, și un gând bun de la ucrainenii refugiați!