Primul lucru pe care l-am remarcat în „Lumina” a fost prezența pisicilor. Niciuna dintre ele nu se poate lăuda cu un rol important în carte dar, la fel ca în „Nova Swing”, pisicile sunt practic peste tot.
Am avut sentimentul că M. John Harrison le iubește atât de mult încât ar scrie numai despre ele, dar ca să nu se plictisească cititorul de la atâta mieunat, găsește un subiect oarecare și îl dezvoltă sub forma unei cărți, strecurând bineînțeles în poveste un număr cât se poate de mare de pisici.
Le găsim pe străzi, la lumina zilei sau în camere întunecate, apar în visele personajelor sau stau cuminți pe umerii oamenilor de știință, există chiar și o astronavă care se numește „Pisica albă” (nume ce va fi schimbat ulterior, ce surpriză, în“Pisica neagră”). Dacă cititorilor le plac pisicile, „Nova Swing” și „Lumina” sunt două cărți obligatoriu de citit.
Dincolo de plăcuta prezență a micilor feline, romanul, chiar dacă din punctul meu de vedere excepțional, nu este unul cu care matematicienii și fizicienii se vor simți confortabil.
John Harrison se joacă cu timpul și cu spațiul, modifică sau anulează legile fizicii după bunul său plac, creează locuri în care simultan totul are sens și nimic nu are logică, dilată și contractă cronologia aparentă pentru a realiza o conexiune directă între personaje și evenimente ce fac parte din perioade istorice diferite.
Un scriitor pentru care Newton sau Einstein au un cuvânt de spus doar când consideră el că este necesar, lucru care nu se întâmplă prea des…
