Credeam că Mieville o să reducă din viteză, ba chiar mă gândeam că o să frâneze cu „Cicatricea”, așa cum se întâmplă aproape de fiecare dată cu autorii care se apucă să scrie o continuare a unui volum de mare success.
Nici pomeneală. Mieville calcă pe accelerație și supraturează un motor despre care am presupus că a fost forțat la maximum. Serios, chiar am crezut că „Stația pierzaniei” reprezintă cel mai înalt grad de demență literară și că nu se poate mai mult. Ba se poate.
Își mai amintește cineva de piticii din „Carnavalul de fier” al lui Serge Brussolo? Miliarde și miliarde de pitici, care formau mări și oceane pe care corăbiile se deplasau purtate de mâinile acestora? Și de căpitanii care, în funcție de destinația dorită, încălzeau partea stângă sau partea dreaptă a chilei, iar piticii de sub partea respectivă dădeau mai repede din mâini și modificau astfel direcția vasului?
Până să citesc „Cicatricea”, acest fragment halucinant era pentru mine un fel de „personal best”… Imposibil să găsesc ceva mai weird într-un roman weird, așa credeam, de fapt eram convins.
Îmi pare rău Serge, dar din acest moment piticimea trebuie să se mulțumească cu medalia de argint. Scena confruntării dintre Armada și flota Noului Crobuzon trece pe primul loc, în sunet de trompetă. China Mieville și-a strănutat întreaga nebunie literară în această bătălie. Armada, orașul plutitor remorcat de un pește cu hățuri, atacat pe aer, în apă și sub apă, pagină după pagină de haos grandios împănat cu defazaje temporale și taumaturgie…
Nu mai am nimic spectaculos de adăugat, așa că vă doresc lectură plăcută și multă sănătate fizică. Cât despre cea psihică, putem eventual să mai discutăm doar după ce terminați de citit „Cicatricea”.
