Calea Dorobanților, Calea Griviței, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Smârdan, tribut ostașilor români!
Cărțile de istorie rămân mult prea adesea prăfuite pe rafturi, în această epocă a tehnologiei, când internetul și platformele de socializare reprezintă sursa principală de informare.
Steagurile tricolore flutură prin București, dar numai pentru Ziua Europei. Doar atât sărbătorim astăzi…
Poate avem drum pe Calea Rahovei, pe Calea Plevnei, pe Calea Griviței, pe Calea Dorobanților sau chiar pe Calea Victoriei. Trecem pe aceste străzi dar ne mai aducem aminte de ce se numesc așa?
Ei bine, dacă luăm, totuși, prăfuita carte de istorie de pe raft, și o deschidem cu grijă putem înțelege, însă, că drumul european al României nu a început nici în urma cu cincisprezece, nici în urmă cu treizeci de ani, ci la 1848, 1859 și 1877.
La 1848-1849, revoluționarii români se înscriau în mișcarea revoluționară Europeană, prin ideile și năzuințele lor, „Dreptate și Frăție” fiind un motto profund european.
La 1859, cu sprijinul conclavului puterilor europene și mai ales cu sprijinul Franței lui Napoleon al III-lea, fostul ofițer carbonar care ducea politica Europei Națiunilor, la 24 ianuarie se înfăptuia Unirea Principatelor Române.
Ei bine, următorul pas, pe acest drum european al desăvârșirii națiunii române, a fost realizat la 9 Mai 1877, prin proclamarea Independenței de Stat!
Astfel, la 9/21 mai 1877, într-o sesiune extraordinară, Adunarea Deputaţilor proclama Independenţa de Stat a României faţă de Imperiul Otoman.
În faţa Adunării Deputaților, ministrul afacerilor străine, fostul revoluționar pașoptist și fruntaș unionist Mihail Kogălniceanu declara: „În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare (…) Aşadar domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă”, declara Kogălniceanu în fața deputaților.
După declarația ministrului de externe, Adunarea Deputaţilor vota, cu 79 de voturi pentru și 2 abțineri, o moţiune, prin care lua act că „rezbelul între România şi Turcia, cu ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”, după cum scrie în moțiunea adoptată într-un mare entuziasm de deputați.
În aceeaşi zi, şi Senatul adopta o moţiune cu un conţinut identic.
La 11/23 mai, Guvernul Român anula tributul datorat Porţii, tribut ce reprezenta forma economică de recunoaștere a suzeranităţii Imperiului Otoman asupra României, în valoare de 914.000 lei, suma fiind pusă la dispoziţia Ministerului de Război.
Documentul a devenit lege prin semnarea/promulgarea lui de către domnitorul Carol I, la 10/22 mai 1877.
În aceeaşi zi de 10 mai, avură loc, la Bucureşti, o serie de manifestațiuni prilejuite de proclamarea Independenţei României.
Festivitățile au fost deschise cu 21 de salve de tun şi a fost oficiat un Te Deum, la care au asistat Domnitorul Carol I, primul ministru, I.C. Brătianu, miniştri, deputaţi, senatori, membrii înaltului cler, înalţi magistraţi ai ţării.
Tot în ziua de 10 mai 1877, domnitorul Carol I a instituit prima decoraţie românească – Ordinul Naţional ”Steaua României”, în vederea recompensării serviciilor militare şi civile deosebite aduse statului român.
Dar proclamarea Independenței de Stat a României nu a fost un eveniment întâmplător, ci un moment într-un proces de evoluție istorică, început la 1848, continuat la 1859 și desăvârșit în 1918. Independența de Stat nu a fost nici rezultatul unor evenimente aleatorii, ci rezultatul strădaniilor politice ale generației pașoptiste, încununarea eforturilor unei generații politice animate de înalte idealuri naționale.
Aducerea prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen în România şi proclamarea sa, de către Parlamentul român, la 10/22 mai 1866, principe constituţional sub numele de Carol I, apoi votarea, fără acordul Înaltei Porți și fără menționarea suzeranităţii Imperiului Otoman, la 29 iunie/11 iulie 1866 a unei noi Constituţii, inspirată de Constituţia belgiană, au constituit pași politici spre înfăptuirea dezideratul Independenței de Stat a României.
Urmând aceeași politică a pașilor mărunți, acestora li s-au adăugat independența monetară prin adoptarea, în 1867, a unui sistem monetar şi folosirea unei monede naţionale – leul, și cea diplomatică, prin înfiinţarea biroului pașapoartelor. În direcția Independenței politicii externe, România, a deschis, după 1873, agenţii diplomatice la Viena, Berlin, Sankt Petersburg, Roma, cea de la Paris funcționând deja, stabilind convenţii poştale cu vecinii.
Continuând acțiunea de politică externă ce demonstra independența, România a acordat sprijin revoluţionarilor bulgari refugiaţi pe teritoriul românesc.
În 1870, printr-un memoriu adresat Puterilor Garante se cerea pentru România statutul Belgiei şi, totodată, capitalizarea tributului, în valoare de peste 900.000 de lei la un buget, în anii 1870, de 91 milioane lei venituri şi 97 milioane lei cheltuieli.
În aceeași linie a Independenței politicii comerciale, de astă dată, se înscrie încheierea Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria din 1875, aceasta din urmă acceptând un tratament juridic egal, a Convenţiei cu Rusia din 1876.
Convențiile comerciale independente cu două mari puteri europene, ale căror interese economice la gurile Dunării se ciocniseră, adesea violent, cu cele ale Porții, urmăreau tocmai slăbirea poziției economice și politice otomane.
Toți acești pași politici și economici făceau ca vasalitatea României faţă de Înalta Poartă să se reducă la un aspect juridic formal. Singurul element concret, de dominație economică rămânea plata tributului anual.
Momentul favorabil privind aducerea în prim-planul politicii interne şi externe a independenţei României a fost acela al redeschiderii problemei orientale, problemă ce generase și în trecut războaie pentru dominație la gurile Dunării. Acest adevărat butoi cu pulbere din Balcani avea să revină în prim-planul politicii europene în 1875 prin izbucnirea răscoalei antiotomane din Bosnia şi Herțegovina. Aceasta avea să fie urmată, în 1876, de răscoalele bulgarilor şi de cele din Serbia şi Muntenegru.
În acest context al ridicării popoarelor balcanice împotriva dominației otomane, definirea României drept „provincie privilegiată a Imperiului” prin Constituţia otomană din decembrie 1876 avea să provoace o reacție dură a clasei politice de la București.
Carol I, având alături un guvern liberal condus de Ion C. Brătianu, şi un ministru al afacerilor externe în persoana lui Mihail Kogălniceanu, a strâns legăturile cu Rusia, o mare putere Europeană ale cărei interese în Balcani erau contrare celor otomane.
Pentru întărirea propriei poziții în zona Balcanilor, Rusia s-a erijat în apărătorul popoarelor slave, în mare majoritate ortodoxe, din sudul Dunării împotriva opresiunii Înaltei Porți.
Pe 4 aprilie 1877, în contextul în care se prefigura izbucnirea conflictului din Balcani, ministrul român de externe, Mihail Kogălniceanu, semna Convenţia cu Rusia.
Potrivit convenției, trupele ruseşti puteau trece liber pe teritoriul României, în drum spre teatrul de operațiuni din Balcani, respectându-se integritatea teritorială a ţării.
Din păcate, însă, Rusia considera că România nu era un stat independent şi că semnătura sa pe convenția abia încheiată nu avea valoare juridică.
Așa se face că trupele rusești trecură Prutul înainte de aprobarea de către Parlament a Convenţiei.
În aceste condiții, cu trupele rusești posibil de ocupație pe teritoriul național, la 6/18 aprilie, România s-a mobilizat.
În replică la înaintarea rușilor, la 21 aprilie/8 mai, trupele otomane au început bombardarea localităților românești Brăila, Calafat, Olteniţa, Bechet, Călăraşi. Chiar a doua zi, artileria română a răspuns atacului turcesc, bombardând Vidinul şi Turtucaia, de pe malul sudic al Dunării. În acest fel, România intra, în mod oficial, în stare de război cu Imperiul Otoman.
Independenţa României a fost proclamată în Parlament, pe 9 mai 1877, însă neatârnarea a fost cu adevărat cucerită pe câmpurile de luptă din sudul Dunării, la Plevna, Grivița, Rahova, Smârdan, Opanez.
În amintirea acestor bătălii glorioase, în care ostașii români au dat suprema jertfă au fost numite străzi importante ale Bucureștilor la acea vreme – Calea Dorobanților, Calea Griviței, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei, Smârdan, Opanez.
Așadar, când treceți pe aceste străzi, închinați un gând ostașilor români de acum 145 de ani.
În contextul în care armata rusă era oprită în înaintarea sa în sudul Dunării, suferind înfrângeri grele la Plevna la 8/20 iulie, şi la Stara Zagora, la 18/30 iulie, Marele Duce Nicolae solicita Domnitorului Carol I, într-o telegramă trimisă la 19 iulie 1877, asistenţă militară.
„Turcii înghesuind multe trupe la Plevna ne înfrâng. Vă rog să faceți fuziune, demonstrațiune și dacă se poate să treceți Dunărea, așa cum doriți”, scria Marele Duce Nicolae Domnitorului Carol I.
Trupele române au trecut Dunărea numai după ce comandamentul rus a acceptat condiţiile Domnitorului Carol I ca Armata Română să aibă propria bază de operaţii şi comandă separată.
În urma întrevederii între Carol I, Țarul Alexandru al II-lea şi Marele Duce Nicolae, prinţul român a primit comanda trupelor de la Plevna, avându-l ca şef de stat major pe generalul rus Pavel D. Zotov.
Trupele române au trecut Dunărea între 12/24 şi 16/28 iulie, şi au cucerit, rând pe rând, la 30 august/ 11 septembrie 1877, reduta Griviţa, la 9/21 septembrie pe cea de la Rahova, la 28 noiembrie/10 decembrie, Opanez, la 12/24 ianuarie 1878, Smârdan.
Cu toată vitejia de care au dat dovadă trupele românești, în ciuda celor 5000 de ostași români căzuți pe câmpurile de bătălie din sudul Dunării, la sfârşitul operaţiunilor militare, reprezentantul României, colonelul Arion nu a fost acceptat la tratativele de pace de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), în apropiere de Adrianopol.
În schimbul Dobrogei, care revenea României, Rusia a luat din nou sudul Basarabiei, retrocedat Moldovei în 1856, după Tratatul de la Paris, care pusese capăt războiului din Crimeea.
Astfel, Convenţia ce prevedea respectarea integrităţii teritoriale a României nu a fost respectată, eforturile diplomaţiei române de a împiedică rămânând fără rezultat.
Între foștii aliați de pe frontul balcanic, România şi Rusia, a intervenit o stare de accentuată tensiune. Trupele rusești, în retragerea lor de pe frontul din sudul Dunării, amenințau să ocupe teritoriul României, Țarul Alexandru al II-lea amenințând chiar cu dezarmarea armatei române.
În aceste condiții, Domnitorul Carol I a părăsit Bucureştiul, ameninţat cu ocuparea de către ruși, şi armata română a ocupat un dispozitiv pe linia Calafat, Craiova, Slatina, Piteşti, Târgovişte pentru a face faţă trupelor ruse.
Confruntarea a fost prevenită prin intervenția conclavului european, Marile Puteri convocând un Congres de pace la Berlin, în iunie-iulie 1878, la care a participat şi o delegaţie a României, reprezentată de I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.
Aici, a fost recunoscută independenţa României, unirea Dobrogei, dar acest lucru a fost condiţionat, printre altele, de acceptarea cedării judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei către Rusia.
Acest capitol glorios pe calea desăvârșirii Națiunii Române avea să își găsească cheia de boltă prin proclamarea Regatului României, la 14/26 martie 1881, de câte Parlament. Domnitorul Carol I a fost încoronat Rege al României la 10/22 mai 1881. Pentru a sublinia faptul că Independența de Stat a României a fost cucerită prin luptă și jertfă, Carol a fost încoronat cu o coroană fabricată din oțelul unui tun turcesc de la Plevna.
