Iodura de potasiu are o oarecare utilitate dacă este folosită în urma unui accident nuclear. De exemplu explodează un reactor nuclear (de preferat la o distanță foarte mare), oamenii sunt anunțați cu celeritate de către autorități și înghit iute pilula pe care se presupune că o aveau pregătită din timp.
În cazul unui război nuclear, iodura de potasiu este la fel de utilă ca prișnițele cu rivanol sau masajul cu ulei de scorțișoară. De fapt, orice tip de remediu este bun, te poți da cu talc pe călcâie, poți să bei o sticlă de energizant vegan sau te poți badijona pe tot corpul cu miere. Orice măsură iei contează foarte mult pentru moral, este foarte important să crezi că totul va fi bine. Vei muri iradiat, asta e clar, dar ce rost are să fii și cu psihicul la pământ?
Adăposturile nucleare, precum cele din cartea lui Mordecai Roshwald, sunt un pic mai bune decât iodura de potasiu, pentru că în interiorul lor beneficiezi de mai mult timp pentru a crede că totul va fi bine.
Doar că, într-un final, nimic nu va mai fi bine. Indiferent cât de solide sunt adăposturile, cât de adânc sunt îngropate în pământ și cât de bine au fost gândite sistemele de menținere a vieții, degradarea în timp a materialelor va face ca radiațiile să pătrundă în timp în toate sectoarele locuibile.
Romanul lui Roshwald este excepțional, probabil una dintre cele mai bune lucrări ce tratează lumea post-nucleară. La întrebarea “ce se va întâmpla dacă va avea loc un război nuclear?” răspunsul autorului, bazat pe argumente științifice, este foarte simplu.
Omenirea își încetează existența.
