Am încercat, de curând, să recitesc romanul lui Dino Buzzati dar mi-a fost foarte greu să ajung la final. Pentru mine, „Marele portret” reprezintă o amintire de familie, o fotografie a unei lumi apuse, astfel că aproape la fiecare pagină gândurile îmi alergau înapoi în timp și firul narațiunii se tot pierdea… Părinții mei au adăugat sau, pentru mine, chiar au fost culori ale acestui portret și mai mult m-am gândit la ei decât la ceea ce citeam.
Nu este o figură de stil atunci când spun că părinții mei au adus noi culori acestei fotografii de familie compusă din cuvinte. Dan Ursuleanu, tatăl meu, a adăugat romanului nuanțe unice, formate din sunete, atunci când a realizat scenariul pentru serialul de teatru radiofonic „Marele portret”.
Maria Vrânceanu, mama mea, a adus în universul copilăriei mele oameni excepționali împreună cu care, timp de multe seri literare, a discutat despre această carte. Unul dintre aceștia a fost ilustrul eseist și profesor Cornel Mihai Ionescu, cel care a tradus lucrarea lui Dino Buzzati în limba română.
Toți acești oameni prețioși mie nu mai sunt, așa că voi dedica aceste rânduri singurului despre care am aflat că se mai află în viață. Mircea Munteanu, și el un strălucit profesor care a pregătit multe generații de studenți canadieni. A fost unul dintre cei care au creat acele seri magice. Așa că, dragă Mircea, să știi că nu am și nu te-am uitat.
Poate că într-o zi o să pun „Marele portret” într-o ramă sau poate că voi dărui cartea, pentru că tristețea de a-mi aminti de acea lume care nu mai există este mai mare decât bucuria de a-i păstra pe toți cei dragi în filele acestui memento.
