„Să-ți fie rușine!”, „Nu ți-e rușine?”, „E rușine dacă nu faci….” Cu toții am auzit aceste expresii, mai ales în copilărie. Sunt asociate cu vinovăția, cu lucruri care nu se cade să fie făcute, cu reproșurile.
Despre rușine s-a vorbit puțin în spațiul public. Totuși, este o emoție universală, pe care trebuie să știm s-o gestionăm, pentru că are capacitatea de a deveni paralizantă, în anumite situații.
Este o experiență nedorită, greu de controlat, care vine și cu o suită de reacții psihosomatice. Este una din rănile de bază ale omului, iar educația în România s-a bazat foarte mult până acum exact pe această rană. Câteodată rușinea are legătură cu bunul-simț, ca barieră reglatoare: dincolo de o anumită limită nu se trece!
Care este rolul rețelelor de socializare în experimentarea sentimentului de rușine? Cum se tratează această rușine, care uneori ne poate bloca?
Psiholog Daniela Dumitrescu: „În cabinet, în primul rând educăm omul din fața noastră…partenerul nostru de terapie. Întâi înțelegem mecanismul interior…apoi analizăm împreună felul în care rana s-a creat, a crescut…apoi curățăm, clarificăm diferite situații, restituim mesaje. Sunt multe demersuri care se fac pentru a curăța acest „bagaj al rușinii”.
Ioana Brușten, alături de 2 psihologi, Daniela Dumitrescu și Sorin Lucaci, vă așteaptă la Întâlniri Capitale să vorbim despre rușinea ca penitență dar și ca emoție civilizatoare.
