Nu am reușit mulți ani să trec de prefața romanului lui John Brunner. Acele doar câteva rânduri, în care autorul mă anunța că există o conexiune majoră între „Călător pe unda de șoc” și „Șocul viitorului” al lui Alvin Toffler, mă indispuneau, lucrarea newyorkezului îmi reamintea doar de momente neplăcute, așa că ascundeam cartea înapoi în bibliotecă și mă apucam de citit orice altceva.
În anii studenției încadrasem „Șocul viitorului” în categoria „libris non grata”, în primul rând pentru că avea o prefață scrisă de Silviu Brucan, în care abundau puseurile sovietice de tip „noi, marxiștii, știm mai bine” și, în al doilea rând, pentru că se afla pe lista cărților facultative care, așa cum orice student cunoaște foarte bine, sunt de fapt obligatorii dacă intenționezi să treci cu succes de examene.
Mi-a luat așadar vreo douăzeci de ani ca să reușesc în sfârșit să ignor prefața și să încerc să înțeleg, citind în continuare, de ce John Brunner a inclus în conținut și analizele lui Toffler asupra viitorului când, din punctul meu de vedere, se descurca foarte bine și singur.
Eu îl percep pe Brunner drept un vizionar profund, care pășește dincolo de previziunile generaliste, pătrunde în esența sentimentelor umane și intuiește perfect până și tiparele de limbaj și de gestică ale generațiilor viitoare, în timp ce Toffler, care are doar conținut dar nu stăpânește și forma, rămâne doar un viitorolog de referință în literatura de specialitate.
Cele două puncte slabe, asocierea cu Toffler și inevitabila comparație cu „Oile privesc în sus”, „Zanzibar” sau alte lucrări similar, fac din „Călător pe unda de șoc” un roman bun, departe însă de excepționalul obișnuit al operelor lui John Brunner.
