S-a născut pe 30 ianuarie 1932 în comuna Slătioara, la 8 kilometri de Horezu, în familia învăţătorului Costică Săraru.
Dinu Săraru a intrat la liceu în Râmnicu-Vâlcea, la Liceul Alexandru Lahovary. În primavara lui 1947 s-a mutat în Bucureşti, frecventând cursurile liceelor Matei Basarab şi Mihai Viteazul.
Trei ani mai târziu, a fost angajat la Societatea de Radiodifuziune, mai întâi ca reporter, apoi ca redactor la redacţia Cultural unde a lucrat până în 1960.
După această dată, a fost angajat în presa scrisă: secretar general de redacţie la revista Secolul 20, apoi la Scânteia Tineretului şi la Luceafărul. Din 1968 a devenit şef al publicaţiilor Televiziunii Române şi şef al redacţiei Culturale a Televiziunii Române (1969 – 1977).
În anii ’70 Dinu Săraru devenise un scriitor foarte cunoscut, dar şi un factor de decizie, cum se spunea pe atunci, în viaţa culturală a capitalei. Era director al Teatrului Mic şi Teatrului foarte Mic (1977 – 1990), apoi director al Teatrului Naţional (2001 – 2004).
Romanele sale Nişte ţărani (1974), Clipa (1976), Dragostea şi revoluţia (1981) i-au adus faima din primele momente ale apariţiei lor. Seria romanelor care portretizau ţărani şi recompuneau atmosfera Slătioarei sale dragi a continuat în 2013 cu volumul Ultimul ţăran din Slătioara, „o culegere de povestiri ţărăneşti, poveşti la care ţin foarte mult”, aşa cum mărturisea scriitorul.
Preocuparea sa pentru teatru s-a vădit a fi la fel de veche ca şi romanele: în 1966 publica Teatrul românesc şi interpreţii contemporani. În 1973 a scris piesa Al treilea gong, iar în 1997 Crima pentru pământ.
Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii păstrează o serie de interviuri cu scriitorul şi dramaturgul Dinu Săraru. Sunt mărturii de istorie personală şi generală, cu o mare valoare documentară. Una dintre acestea se referă la perioada în care era tânăr reporter la Radiodifuziune.
În 2022 a primit marele premiu al Fundației Naționale pentru Civilizație Rurală „Niște țărani”.
