Ar fi fost un roman perfect, la fel ca „Dune”, dacă Frank Herbert nu ar fi hotărât să-și mazilească și apoi să-și omoare personajul principal. Am fost la fel de dezamăgit de această alegere a autorului la fel cum mi s-a întâmplat și când am citit „Vorbitor în numele morților” de Orson Scott Card, continuarea romanului „Jocul lui Ender”. Autorul începe ușor-ușor să-l pregătească pe cititor pentru călătoria lui Ender, mai întâi către decrepitudine, apoi către dispariția sa fizică din „Xenocid”, ultimul roman al trilogiei.
În recenzia pe care am scris-o în urmă cu vreme despre „Vorbitor în numele morților” spuneam că nu-mi doresc să văd picturi cu chipul Giocondei ce fac parte din categoria „după patruzeci de ani”, la fel cum nu-mi doresc să citesc despre cum s-a dus Micul Prinț să-și ridice talonul de pensie sau cum s-a întors septuagenarul Tom Sawyer de la farmacie, mâhnit nevoie mare că nu a mai găsit medicamente pentru artrită.
„Mântuitorul Dunei” este un roman excepțional, dar de valoarea lui „Dune” ar fi fost doar dacă nu ar fi existat acele pagini în care Muad Dib, personaj care în mare măsură definește valoarea lui „Dune”, nu ar fi fost exterminat de către autor.
Ce sens literar a avut oare evocarea unui Muad Dib bătrân, orb și împuținat trupește și sufletește, apoi asasinarea sa?
Lipsa acestor pasaje nu ar fi afectat narațiunea, lumea fremenă și planeta Arrakis își puteau continua traiul și fără acest act literar concluziv și lipsit de rațiune.
Chiar dacă prezența lui Muad Dib nu mai era dorită în poveste, Frank Herbert ar fi putut să îl îndepărteze doar, să îl exileze într-un loc îndepărtat, undeva într-un turn izolat sau pe o insulă pustie.
Spre deosebire de realitate, acolo unde existența indivizilor este finită, în literatură personajele pot fi încapsulate în nemurire, așa cum s-a întâmplat cu Robin Hood al lui Alexandre Dumas sau cu Alice a lui Lewis Carroll, acești eroi îndrăgiți putând fi astfel contemporani cu toate generațiile de cititori, trecute, prezente și viitoare.
