Ediția de azi a emisiunii #InComunitate, realizată de Ioana Brușten, l-a avut invitat pe Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru, cu supraspecializare în suicidologie şi psihotraumatologie. În contextul creat de fenomenul în creștere al tentativelor suicid și al sinuciderilor, care s-au succedat în ultima perioadă, tema abordată a fost cea a sinuciderii și despre ce poate împinge un om către luarea acestei decizii și cum poate fi ajutat cel aflat la marginea vieții.
„Subiectul comportamentului suicidar revine ciclic în atenția publică, tocmai pentru că sunt, printre victime, persoane care aveau un anumit profil. Pe de altă parte, anual, în România, sunt câteva mii de persoane care mor prin suicid, majoritatea anonime, iar majoritatea dintre ele lasă în urmă consecințe care sunt durabile pentru anturajul lor, pentru prietenii lor, pentru familia lor. Drept urmare, nu cred că ar trebui să fie un an în care să nu vorbim despre dreptul la viață, dreptul la sănătate mintală, dreptul la acces la servicii dar, în același timp, și despre fenomenul suicidului, pe larg.”- Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru, cu supraspecializare în suicidologie şi psihotraumatologie
Tema suicidară nu este una străină românilor, dar nu este nici parte a adn-ului cultural. Am fost crescuți într-un cult al vieții care ne-a fost dăruită, o credință care arată, în mod clar, că filonul ereditar constă în conservarea vieții ca pe un dar divin, cu inserții ancestrale moștenite de la strămoșii neamului și nu în irosirea acestuia într-o crimă, așa cum ne-a explicat Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru, cu supraspecializare în suicidologie şi psihotraumatologie, iar asta face ca aversiunea noastră față de suicid să fie destul de intensă.
„Primul mare obstacol, într-o anumită conversație, este aversiunea socială față de cuvânt și față de întâmplare. Îi spun în continuare aversiune socială, deși oamenii, poate că, între timp, au mai citit cărți de dezvoltare personală sau poate să consideră emancipați, sau poate consideră, unii dintre ei, chiar că există un bun raționament pentru care să te omori dar, în fapt, cultural avem o aversiune față de suicid. Din ce punct de vedere? În cele din urmă, în România suntem învățați de mici că nu suntem în posesia vieții, ci că ne este dată, că viața este sacră și că violența față de viață se numește altfel, decât suicid, se numește crimă. Digerarea unui astfel de moment, când o persoană moare dar, în același timp se omoară, pe calapodul românesc pică foarte greu.
Putem să vorbim despre oameni care suferă de diverse maladii psihiatrice sau care au diverse probleme de viață și se gândesc la sinucidere La fel de bine, dacă faci un zoom out și ne uităm la societate în ansamblul ei, merită să le dăm și oamenilor ce este al lor, dreptul de a resimți aversiune, de a resimți frică, de a avea întrebări și, la fel de bine, dreptul de a interacționa cumva, de a trece puntea între lumi.”
Atenția noastră ar trebui să se îndrepte către ajutorul celor care se află aproape de pasul final. Mulți dintre aceștia pot fi salvați. Este nevoie de atenție, de empatie, de comunicare, de educație și de îndrumarea lor către specialiști.
„Problema nu este de înțelegere a fenomenului, problema este, pe de o parte, de sancționare a fenomenului, pentru că sunt mulți oameni care mor prin suicid și care nu erau de murit iar, pe cealaltă parte, trecând prin asta, mai este și realitatea că sunt și oameni care s-au sinucis, care, prozaic vorbind, erau de murit și care trebuie iertați. În cele din urmă, dacă există un adevăr universal valabil, la toate sinuciderile de pe întinsul planetei, este că pleacă dintr-o durere psihică absolut copleșitoare, de nedovedit și că, la momentul respectiv, aflat pe puntea îngustă a conștiinței, omul acela a făcut cât s-a priceput el mai bine, ori asta este o chestiune asupra căreia merită să cumpănim.
Dacă privim în lume, la programele care au făcut o diferență în rata sinuciderilor, majoritatea nu a avut de a face cu suicidul, cu fenomenul însuși, cât cu haloul de vulnerabilitate. La adolescenți, jumătate din tentativele de suicid sunt în contextul ruperii relaționale. Astfel, dacă jumătate dintre tentative sunt în contextul ruperii relaționale, ai putea foarte bine să intervii cu medicamente și să faci o generație întreagă de adolescenți fericiți pe pastile sau ai putea să intervii cu educație, ai putea să intervii cu psihologie, ai putea să intervii cu, ceea ce se numește, sistemul de confidență, încât să vezi dacă adolescenții au un prieten apropiat cu care să discute, dacă au o relație bună cu părinții lor.”
Oamenii vorbesc mult despre singurătate, dar ceea ce îi macină pe cei care recurg la acest tip de decizie este ceea ce rămâne atunci când dezbrăcăm singurătatea de hainele lirice, un gol atât de profund, care pare a nu avea capăt, „să-i spunem însingurare, pentru că procesul acela este unul extrem de magmatic, extrem de viu și noxic, e pustiirea.”
Foarte interesant, la singurătate, este că același lucru pe care îl propovăduim psihologic, pe măsură ce omul crește, în scopul de a căpăta autonomie, se poate transforma în malign și, la un moment dat, de partea cealaltă, să devină un glonț de uraniu sărăcit, care încă elimină radiații. Cred că ne lipsesc termenii, când vorbim de singurătate, care să separe, totuși, substraturile singurătății într-atât , încât, când ne uităm la acest fenomen, să păstrăm partea frumoasă, lirică, romantică a singurătății și, mai degrabă, când vine vorba de varianta patologică să-i spunem însingurare, pentru că procesul acela este unul extrem de magmatic, extrem de viu și noxic, e pustiirea.”, a precizat Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru, cu supraspecializare în suicidologie şi psihotraumatologie.
Pentru a preîntâmpina, pentru a veni în ajutorul celor care văd în sinucidere singura soluție, ar trebui să existe o linie de criză și o abordare diferită a sănătății mintale. O abordare din care să dispară stigmatizarea și care să permită tratarea pacienților în oricare spital. „(…)să aducem psihiatria în buricul târgului și, pe cale de consecință, să lecuim un pic o parte din aversiunea asta socială, o parte din sentimentul ăsta de rușine, de stigmă.”, a spus Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru, care a mai adăugat:
„Foarte rar se vorbește despre specialitatea mea ca fiind salvatoare de vieți dar, în fiecare zi, undeva în România, un psihiatrul salvează vieți. În fiecare zi, în România, din totalitatea cazurilor care ar putea să termine prin deces, prezența de oportunitate a unui psihiatru, a unui psiholog, a unui ecosistem imperfect, cum este acesta, salvează vieți, pentru că din totalitatea oamenilor care ar putea să facă o tentativă de suicid, oameni care aleg să meargă la medic sau la psiholog, cumva intervin în diateza lor suicidară.”
