Dacă „Găina care nu voia să renunțe” a fost prima carte scrisă de Jill Tomlinson pe care ați citit-o, atunci „Pisicuța care voia să ajungă acasă” ar fi bine să fie a doua, pentru că există o anumită legătură între aceste cărți. Sau cel puțin așa mi se pare mie, că există o legătură, având în vedere că Sanda (găina) dorește să plece de acasă, iar pisicuța Suzy dorește să se întoarcă acasă. Oricum, copiii sunt cei care vor decide dacă am dreptate sau nu, eu doar mi-am dat cu părerea, așa cum face cam toată lumea în ziua de azi.
La fel se întâmplă și în carte, aproape toate personajele își dau cu părerea, doar că părerile acestora sunt de foarte multe ori greșite. Papagalul Biff, de exemplu, este de părere că e foarte deștept (doar că nu prea reușește să ne convingă), iar echipajul unui submarin este de părere că pisicuța Suzy se află în proprietatea amiralului (nici pomeneală de așa ceva, bineînțeles). Ce să mai vorbim de mătușica Jo, care e de părere că o pisică trebuie să stea obligatoriu acolo unde o pui, adică în coșuleț, lucru cu care Suzy este în total dezacord.
Așa că sfatul meu pentru cei mici este acela de a urmări cu foarte mare atenție extraordinarele aventuri ale lui Suzy, pisicuța care știe foarte bine cum stau lucrurile și ce are de făcut (sau cel puțin așa are ea impresia) și să citească despre celelalte personaje din carte doar din politețe, pentru ca acestea să nu se supere că nu le bagă nimeni în seamă.
Ar mai fi o precizare de făcut, pentru copiii foarte mici care încă nu au învățat să citească, și anume că „Pisicuța care voia să ajungă acasă”, deși are o mulțime de desene, nu este o carte de colorat. Totuși, dacă sunteți și voi la fel ca pisicuța Suzy și orice vi se spune degeaba vi se spune, atunci puteți colora liniștiți toată cartea, n-avem ce să facem, asta este.
