De câte ori grăbiți și îngândurați în zilele de lucru sau relaxați și puși pe distracție, cu prietenii sau cu familia, în aceste week-end – uri de vară, când Calea Victoriei a fost rezervată pietonilor nu am trecut pe lângă numărul 202?
E chiar „la început”, pe partea stângă, cum treci de blocurile „noi”, adică din ani ’80, dacă îți începi plimbarea de la Piața Victoriei.
Acolo, pe Calea Victoriei, la numărul 202, se află, încă, Casa N. Ştefănescu Savigny sau Casa cu cariatide din Calea Victoriei, cum mai este cunoscută.
Clădirea cu un etaj al cărei balcon, de la etajul întâi, se bucură, încă, de o superbă lucrare de orfevrerie, originală, se remarcă în primul rând datorită celor două cariatide poziționate de o parte şi de alta a intrării.
Fațada imobilului de la 202 a fost renovată – nu știu dacă a fost și consolidată clădirea, iar la parter se află o cafenea – sau restaurant și o florărie.
Din păcate frumusețea clădirii este cumva estompată de imobilele din stânga și din dreapta care se află într-o stare jalnică de degradare, iar fațada celui din dreapta este ascunsă de un mash imens, murdar cu toate că într-o zonă protejată și pe un imobil monument istoric, legea interzice amplasarea de asemenea materiale publicitare.
Conform surselor istorice Casa cu cariatide ar fi fost construită undeva în jurul anilor 1850.
Unul dintre proprietarii care s-au perindat, de-a lungul vremurilor, a fost N. Ştefănescu Savigny, după care imobilul este numit și astăzi.
Acest Savigny avea, se pare, două case situate în preajma Podului Mogoșoaei, Calea Victoriei de astăzi.
Apropos, ar trebui amintit faptul că numele Podului Mogoșoaei a fost schimbat în Calea Victoriei în cinstea trupelor române victorioase în Războiul de Independența, 1877-1878. Aici, a fost amplasat un prim arc de triumf pentru soldații care se întorceau de pe Frontul din Bulgaria.
Revenind la Casa cu cariatide, în scrierea lui Gheorghe Crutzescu „Podul Mogoşoaei – Povestea unei străzi”, putem citi:
„După str. Fântânei este azi un loc viran în fundul căruia o clădire albă adăposteşte o sală de licitaţii în care sunt expuse lucruri ce se vând la mezat duminecă dimineaţa. Alături, într’un imobil cu două caturi, Librăria Italiană, mult cercetată pentru toate produsele artelor minore italiene pe care le vinde, apoi „blocul” Asigurarea Românească, unde pe vremuri era casa lui Ştefănescu Savigny care găzduia la etaj pensionul lui Madame Vaillant”.
Pentru ca cititorii din ziua de astăzi să își poată face o imagine asupra locurilor descrise de autor, trebuie menționat faptul că Strada Fântânei de atunci este azi Strada General H. M. Berthelot, cea pe care se găsește și Radiodifuziunea Română, care, desigur, în acele vremi nu exista, încă.
Din aceeași operă a lui Crutzescu, aflăm despre cea de-a doua casă de pe Calea Victoriei a acestui Savigny:
După str. General Manu, fostă Verde, dăm de casa Costică Disescu, Plagino în vechime, în care este azi Institutul de Cultură Italiană apoi, în mijlocul unei grădini, Sfântul Vasile, biserică fără istorie. Despre cea veche nu se ştie nimic; cea de azi a fost „zidită din nou”, cum spune pisania, în 1847, de către „Căminarul Toma”, de bună seamă Toma Baltag. Mai departe, trecând de o casă boierească fără etaj, întâlnim o a doua casă Ştefănescu-Savigny (Nr. 202), care are în fundul curţii o stranie şi pitorească căsuţă cu crenele, umbrită de doi pomi înalţi; încă o casă, fostă a Zoiţei Cantacuzino, şi dăm de str. Orlando, fostă Puţul de Piatră.
În „Ghid București, Orașul nostru”, Florian Georgescu, susține despre casa Ștefănescu Savigny că ar fi aparținut familiei Caragea.
Dovadă ar fi stat, cândva, insemnele acestei familii Domnești aflate pe fațada imobilului.
Însă, dacă au fost insemnele familiei Caragea, acestea au fost înlăturate în anii comunismului.
Pentru că Nicolae Ceaușescu venea cu coloana oficială, din Primăverii, pe Calea Victoriei, până la sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, actualmente sediul Ministerului de Interne.
Și istoricul Petre Oprea, scrie că, în acest loc de pe Calea Victoriei, ar fi fost ridicat palatul Caragea Vodă, chiar în vremea când acesta era Domnul Țării Românești, adică între 1812 și 1818.
Palatul avea insemne Domnești la geamuri și pe acoperiș un cavaler de tinichea cu blazoane voievodale.
Caragea Vodă „a zidit un teatru la ‘Cişmeaua roşie’, în colţul stradei Victoriei şi a Fântânei, pe locul unde se vede astăzi un felinar ascuns după o perdea de fier; un teatru în toată forma, cu parter, cu stale, cu scenă şi cu mai multe rânduri de loje. Ruinele acelui edificiu, ars la 1825, se mai vedeau până la 1840, când s-au mistuit în zidurile lui Ioan Carătaşul”, scrie Ion Ghica în ale sale „Scrisori către Vasile Alecsandri”.
Din păcate opera culturală a lui Vodă Caragea nu s-a păstrat iar el a rămas în istorie pentru cumplita „ciumă a lui Caragea”, care a devastat Bucureștii între 1812-1814.
Această cea mai cumplită epidemie care a lovit Țara Românească a fost numită după noul domn și pentru că este foarte probabil ca acesta, în mod involuntar, să o fi adus, la venirea de la Istanbul, care era, deja bântuit de ciumă.
Epidemia a fost atât de cruntă, încât doar în București au murit 30 de mii de oameni, iar, în toată Țara Românească, 70 de mii.
În capitala Țării Românești, au fost și zile în care 300 de oameni pe zi mureau de ciumă.
Despre această teribilă „ciumă a lui Caragea”, povestește tot Ghica, în e sale „Scrisori către Vasile Alecsandri”.
Revenind la Casa N.Stefanescu Savigny sau Casa cu cariatide din Calea Victoriei nr. 202, din „Memoriile unui boier de viță”, a academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici aflăm că:
„Lipit de casa Cuţarida se află o casă interesantă de un etaj cu un portal mare dominat de un balcon şi străjuit de două cariatide art nouveaux. Este o casă interesantă şi originală care mi-a plăcut de când eram copil. Dincolo de acest portal, astăzi obliterat aproape permanent de un sinistru oblon de fier se află o curte pitorească, mărginită pe stânga de calcanul casei mele, în fundul căreia se ridică una din cele mai vechi case de pe Podul Mogoşoiei, pe care aproape nimeni nu o cunoaşte, deşi este în centrul capitalei. Are două turnuri laterale crenelate legate între ele de un ceardac oriental dar fără istorie. Ar merita să fie mai vizibilă. Când eram copii şi chiar mai târziu am pătruns de multe ori în această curte pentru a admira casa din fundul ei. Am şi intrat odată în ea când am vizitat acolo, de mult, un pacient. Din păcate astăzi este foarte mutilată. Crenelurile de pe unul din turnuri nu mai există, iar ferestrele şi uşa de intrare originale au fost înlocuite cu oribile termopanuri.”
În fine, în Bucureşti mai există încă două case cu cariatide, una pe Bd.Lascăr Catargiu și cealaltă pe Strada Dionisie Lupu.
Dar, despre acestea, vom povesti altădată.
