O dată la câteva luni, ba uneori chiar mai des decât atât, recitesc textele din culegerea „Armonii baroq” și pot spune că mi-am format un soi de ritual în ceea ce privește ordinea poeziilor.
Mai întâi, pentru că nu mai sunt printre noi, caut poeziile lui Mihai Grămescu, Pan Izverna, Radu Cârneci și Violeta Stika (ce poetă aparte, atât de talentată și sensibilă…). Apoi recitesc lucrările Anei Blandiana, Geo Călugăru, Constantin Kapitza, Alexandru Ciocioi…și toți ceilalți.
De fiecare dată las la urmă poeziile scrise de mama, acolo unde pot regăsi mereu două din versurile mele preferate… „Pleacă murgii, / Pleacă, iată, / Câte unul, / Câte doi, / Peste noapte curg / În ropot / umezelile din ploi.”
Nu Mihai Grămescu a descoperit-o pe poeta Maria Vrânceanu, mama a fost poetă mereu, doar că Mihai, mentorul cenaclului literar al Muzeului de Istorie din București, a fost cel care i-a publicat pentru prima oară poeziile.
Eu, în urmă cu mult timp, m-am hotărât să încerc să public și alte poezii scrise de mama, poezii care se află într-un sertar, alături de cele scrise de bunica mea, poetă la rândul ei, cum altfel… Aștept cu nerăbdare acea zi.
Nu am spus când am aflat că poeziile din sertar vor fi publicate prin grija mea? Firește că îmi amintesc acel moment.
Sunasem la mama, așa cum făceam în fiecare seară, eram nerăbdător să stăm din nou de vorbă, doar că nu mi-a răspuns, am sunat iar și nici a doua oară nu a răspuns, și pe urmă am tot format numărul în timp ce alergam spre un taxi, am tot sunat într-una, refuzând să înțeleg că acolo nu mai este nimeni care să-mi poată răspunde.
„Unde-i ființa cu cămașă albă / Care-n hainele de seară / Peste lacrimi a plecat?”
