Trilogia asasinului se încheie așadar, nu însă și povestea, care va continua în trilogia bufonului, despre care voi scrie câteva rânduri, atunci când va veni timpul potrivit pentru acest lucru.
Cu nimic mai prejos decât celelalte două romane din serie, „Răzbunarea asasinului” m-a încântat nespus și pentru faptul că Robin Hobb nu renunță la niciunul dintre personajele pe care cititorul ajunge să le îndrăgească pe parcursul lecturii.
Presupun că majoritatea scriitorilor sau regizorilor de film suferă de același tip de maladie, o boală necruțătoare care îi silește să își omoare unul, două, trei sau chiar toate personajele pozitive.
Acești indivizi pesemne că presupun că tagmele cititorilor și spectatorilor nu trăiesc într-o lume în care se obișnuiește ca oamenii să se curețe sistematic prin metode dintre cele mai diverse, printre care se numără războaiele, epidemiile, pandemiile precum și alte tipuri de selecție naturală sau artificială, și își doresc să citească mereu literatură și să vadă filme care să reflecte exact realitatea, pentru a nu uita nici măcar o secundă cum stau de fapt lucrurile.
Neafectată de această disfuncție scriitoricească, Robin Hobb își încheie trilogia lăsându-și toți eroii în viață, inclusiv pe FitzChivalry, cum altfel decât personajul meu preferat din toată această epopee, cel care cade, se ridică, apoi cade din nou și iar se ridică, și care m-a dus mereu cu gândul la profeții biblici și la strigătul lor deznădăjduit, „Până când, Doamne?”
Întrebare la care, firește, în roman, în realitate sau oriunde altundeva, nu poate exista decât un singur răspuns, și anume „Până la capăt…”
