Am citit cu mare interes acest roman nu doar pentru că John Brunner face parte din lista restrânsă a scriitorilor de literatură de anticipație pe care îi prefer. Ideea expusă de Brunner, teoria care afirmă că o comunitate umană de sine stătătoare va ajunge să repete istoria, sau parte din istoria omenirii, doar timpul în care se va întâmpla acest lucru fiind diferit în funcție de caracteristicile locului în care se află colonia reprezintă una dintre tezele la care subscriu.
Nava din romanul lui Brunner vizitează toate lumile pe care s-au stabilit, în urmă cu secole, coloniștii umani, iar concluzia este de fiecare dată aceeași, “…planete unde întreaga populație putea fi confundată cu niște clone. Uniformitatea domnea; uneori diferențele serveau drept pretext pentru respingere, persecuție sau chiar crimă.” Un alt tipar ce se aplică fiecăreia dintre aceste lumi este reprezentat de confruntarea inițială dintre “nativi” și “intruși”, având de fiecare dată ca rezultat asimilarea, ori a oamenilor de către formele de viață autohtone, ori viceversa.
Cei care au apreciat serialele “Star Trek” ar putea considera romanul “Un labirint de stele” o alternativă literară a acestora, în care fiecare episod-capitol ne face cunoștință cu noi civilizații, bizare și fascinante deopotrivă, dar al căror comportament cuprinde toate calitățile și defectele majore specifice oamenilor de pe planeta noastră natală.
Există o singură deosebire esențială între seriale și romanul lui John Brunner. În “Star Trek” nava și echipajul erau două entități separate care formau împreună o echipă formidabilă, în timp ce Brunner, cu imaginația sa excentrică, oferă cititorului o navă și un echipaj care sunt unul și același lucru.
